Author: Sebastian Burduja

“Ask what you can do” – Dialog cu Oana Coșman – Forbes

Acum câteva luni, am avut ocazia să răspund la câteva întrebări simple, dar interesante, pe care mi le-a adresat Oana Coșman (Forbes România). Articolul care a rezultat, în forma sa prescurtată, poate fi accesat aici. În continuare, răspunsurile pe larg:

1)      Ce ai facut tu pentru Romania?

Realizarea de care sunt cel mai mândru se numește LSRS – Liga Studenților Români din Străinătate – o organizație non-guvernamentală, apolitică și echidistantă, născută acum trei ani din dorința de a coagula comunitatea studenților și absolvenților români de peste hotare. LSRS numără  astăzi peste 6.000 de membri și o rețea de 30 de filiale care acoperă marile comunități academice românești din întreaga lume. Sunt astăzi mii de beneficiari ai Caravanei LSRS, programul anual prin care voluntarii noștri merg în liceele și universitățile din țară și oferă sprijin gratuit celor care doresc să-și continue studiile în străinătate. Sunt astăzi zeci de mii de utilizatori ai platformelor noastre online, inclusiv wiki.lsrs.ro, o bază de date unică care descrie în detaliu procesul de admitere la universități de peste hotare. Sunt astăzi absolvenți români pentru care o carieră în România devine posibilă prin evenimentele de recrutare și seminariile organizate de Liga noastră, de la Go 4 Media la Business Consulting Case Study Event și joburilaorizont.ro. Avem astăzi un eveniment național pentru recunoașterea meritelor celor care ne fac mândri că suntem români prin rezultatele lor academice la nivel înalt – Gala Studenților Români din Străinătate, un prilej rar de a evidenția an după an adevărate modele de excelență ale generației tinere. Iar exemplele pot continua…

Însă mai presus de orice, LSRS reprezintă o comunitate de importanță strategică pentru viitorul României. Sub deviza “tot ceea ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi” (N. Bălcescu), Liga militează pentru conștientizarea răspunderii care revine tinerilor în dezvoltarea și modernizarea României. Un prim pas concret a fost Forumul România Jună (12-14 august 2011), la care au participat peste 300 de tineri români educați la nivel înalt în țară și peste hotare. Rezultatul Forumului este unul concret: Programul România Jună, rezultatul celor trei zile de dezbateri de la Forum, oferă în premieră o viziune a tinerilor pentru România, în orizontul de timp 2030. Efortul pe care l-am dedicat LSRS și României June mi-a adus cele mai mari satisfacții. Cred cu tărie că, alături de o echipă extraordinară de peste 200 de voluntari, am reușit să creăm valoare pentru România și nu ne vom opri aici.

La nivel individual, am conștiința împăcată că, din momentul în care am plecat la studii, mi-am respectat promisiunea de a reprezenta România cu integritate, profesionalism și competență. Am muncit pentru a fi printre cei mai buni și am avut șansa ca la cele trei ceremonii de absolvire – la facultate și la cele două masterate – să port tricolorul pe umeri, în semn de respect față de familia, prietenii și țara mea. Astăzi lucrez la Dalberg Global Development Advisors, o firmă de consultanță care se specializează în dezvoltarea strategiilor de țară pentru organizații ca Banca Mondială, G20, ONU și altele. La fiecare întâlnire pe care o am cu un client nou, mă prezint astfel: “Mă numesc Sebastian Burduja și sunt din România”. Cred sincer că fiecare dintre noi, cei care studiem sau lucrăm peste hotare, putem să promovăm interesele României prin ceea ce facem. Este o alegere personală, dar una pe care sper să o facă din ce în ce mai mulți români.

2)      Ce a facut Romania pentru tine?

Crezul meu este unul simplu și-l voi rosti de câte ori va fi nevoie: “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult”.

România mi-a dat aproape totul în viață: familia și prietenii mei, dascălii  de la școala generală nr. 2 din Piatra Neamț și nr. 11 din București, profesorii de la Colegiul Național Mihai Viteazul din București, oamenii excepționali și marii români — Eminescu, Brâncuși, Eugen Ionescu, Celibidache și mulți alții — a căror exemple mi-au dat puterea de a merge mereu înainte, cu gândul spre casă.

Mă gândesc la generația părinților și bunicilor mei și-mi dau seama că România ne-a oferit nouă, tinerilor de astăzi, câteva șanse unice. Cu toate problemele încă nerezolvate ale democrației românești, sacrificiile Revoluției și cele din anii grei de tranziție ne-au permis astăzi să cunoaștem o lume globalizată și totuși diversă, să trăim în libertate, să avem acces la noile tehnologii și să fim mereu conectați la pulsul lumii întregi. să studiem și să muncim peste hotare.

În ceea ce mă privește, odată ajuns în SUA, pe lângă muncă și perseverență, am reușit nu în ciuda faptului că sunt român, ci datorită acestui fapt. Fără educația de acasă, nu aș fi putut reuși în procesul de admitere la două universități care acceptă anual mai puțin de 5% din totalul candidaților. Apoi, a fi român la Stanford și Harvard a însemnat un imens privilegiu de a contribui cu propria mea identitate la imensa bogăție și diversitate a acestor medii academice.

Cel puțin pentru societatea americană — dar și pentru cea franceză, britanică sau japoneză — globalizarea nu înseamnă pierderea identității naționale ci promovarea ei, în deplin respect față de diversitatea întregii lumi. Acesta este sentimentul de patriotism tipic oricărui stat modern de succes, un sentiment pe care societatea românească ar putea să-l regăsească și să-l separe de vechile și noile forme nocive ale naționalismului xenofob.

Sunt mândru că sunt român și că fac parte dintr-o generație care, sunt sigur, își va asuma răspunderea deplină de a da ceva înapoi României și de a lăsa în urmă o țară mai bună pentru cei care vin după noi.

3)      Ce ai de gand sa faci pentru Romania?

Prin LSRS, am promovat de la bun început ideea întoarcerii spre casă a tinerilor români de valoare, ceea ce nu înseamnă neapărat revenirea în România, ci promovarea intereselor țării noastre acolo unde studiem sau muncim. Pe termen scurt, voi continua să susțin proiectele care aduc valoare României, atât în mod direct prin dezvoltarea Ligii, cât și prin activitatea mea profesională de la Dalberg. De aici de la Washington, România se vede ca o piață emergentă care promite oportunități majore pentru investitori, dar are nevoie și de o democrație solidă și de calitate.

Vorba lui Constantin Noica: “Partea frumoasă cu România este că, aici, totul este încă de făcut”. Mi-aș dori ca pe termen mediu să mă întorc acasă și să pot contribui cu experiența și cunoștințele mele la dezvoltarea României, fie prin pornirea unei afaceri proprii, fie prin implicarea într-o corporație sau în administrația publică.

În același timp, am convingerea că singuri nu putem face nimic în fața unui sistem care nu ne va primi niciodată cu brațele deschise. În schimb, putem schimba totul dacă vom ști să punem interesul național deasupra orgoliilor individuale. Acesta este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru România: SĂ FIM UNIȚI!

Maladia scepticismului cronic și remediile ei

2012 are toate semnele unui an crucial pentru România. Protestele acestor zile sunt o manifestare a vremurilor neliniștite prin care trecem – și greul, parcă presimțim cu toții, abia începe.

Măcar nu suntem singuri. Din SUA și până în Franța, din Africa de Nord până în China și Iran, 2012 ne va aduce evenimente majore de ordin politic, economic și social. Suntem la o răscruce și e bine să conștientizăm cât mai din timp acest lucru. Așadar, cum se poziționează societatea românească într-un context intern și internațional de o complexitate fără precedent? Și mai ales, cum ar trebui să reacționăm la tot ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru a transforma această criză profundă și impredictibilă într-o oportunitate majoră pentru România?

Am mai spus-o: dacă facem un simplu exercițiu și evaluăm principalele obstacole cu care ne confruntăm, de la infrastructura deficitară până la sistemul de sănătate ineficient și lipsa investițiilor, vom vedea că au un numitor comun în fenomenul corupției generalizate. Cred încă în această evaluare, însă îmi dau seama că nu este suficientă.

Devin din ce în ce mai convins că principala problemă a societății românești la nivelul mentalului colectiv o reprezintă scepticismul cronic. Dezbinarea. Îndârjirea nejustificată dar permanentă împotriva tuturor, individualismul excesiv și judecățile definitive însă pe deplin artificiale care distrug înainte să construiască. Sentințele fără drept de apel și în necunoștință de cauză. Lipsa încrederii în noi înșine și mai ales în alții. Oare din ce cauză? Pentru că a distruge este simplu și convenabil – oricum mult mai simplu decât a construi cu responsabilitate și prin muncă.

Și asta ne alimentează povestea fatalistă, eternă și imposibil de combătut, pentru că se împlinește mereu inclusiv ca urmare a propriilor noastre temeri și percepții, într-un cerc vicios, infinit: lucrurile stau așa pentru că nu pot sta altfel, asta e viața, merge și-așa, ce să facem și noi, facem ce putem, mai mult nu se poate, aștia suntem… De câte ori ați auzit aceste fraze? Și atunci, cum să sperăm la un viitor mai bun dacă nici noi nu credem în această posibilitate? Dacă ne declarăm învinși înainte de a începe lupta? Dacă așteptăm mereu de la alții și mai ales de la eternul “stat”?

Recent, îmi povesteau doi amici despre vizita unui turist suedez în România – un episod sugestiv. Prietenii mei l-au așteptat la aeroport, l-au primit în casa lor, l-au dus în vizită la diverse locuri turistice din București și din țară. L-au întâmpinat însă de la bun început și cu scuze, scuze care nu se mai terminau: de la starea drumurilor până la vremea potrivnică, cerșetori și siguranța publică la orele târzii. S-au scuzat de toate și de tot până când, într-un final, suedezul le-a spus, exasperat: „Aveți o țară minunată, ce tot vă cereți scuze! Fiți mândri de România, căci dacă voi nu sunteți, cine va fi?!”

Un alt exemplu: LSRS a organizat de curând a treia ediție a Galei Studenților Români din Străinătate, un eveniment care și-a propus an după an premierea unor tineri cu rezultate academice excepționale. Am avut șansa să avem din nou candidați cu adevărat minunați, care au impresionat profund juriul condus de Domnul Profesor Dr. Ionel Haiduc, Președintele Academiei Române. Nu mi-aș fi putut niciodată imagina că astfel de tineri care se afirmă la cel mai înalt nivel pot fi întâmpinați altfel decât cu căldură și admirație în țara lor! Ajunge însă să urmăriți cele câteva articole care s-au scris despre ei – mai bine zis, uitați-va la comentariile din subsolul lor… Dacă le-ați da crezare acelor “comentatori”, ați afla că toți sunt toți copii cu relații, care cu siguranță au tras sfori pentru a ajunge acolo! Cine își poate închipui că o diplomă de Princeton sau Oxford se dobândește cu pile?! Dar uite-așa, în loc să învățe din exemplul lor de competență, muncă și inteligență, sunt persoane care nu vor să accepte că acești tineri români au reușit prin forțe proprii și, că le place unora sau nu, se reprezintă pe sine — și implicit România — cu cinste! “Stai puțin, nu se poate să fi reușit singuri! Sigur au avut relații și cineva i-a împins de la spate! Dacă nu acum, cu siguranță în regimul trecut, la miliție sau securitate, mama, tata și bunicul, sau străbunica…cineva, oricine, trebuie să existe o explicație și în niciun caz nu are legătură cu meritul personal!” Însă într-un mediu academic competitiv și meritocratic, așa cum este cazul unor universități de peste hotare, dar (încă) și din țară, astfel de povești sunt de-a dreptul hilare. Mai mult, sunt speculații care îi jignesc pe acești oameni inteligenți, devotați și ambițioși care dedică studiului și cercetării mii de ore din viața lor! Sistemele meritocratice există și funcționează, așa cum știu cei din anumite universități sau companii de top (din România și mai ales de peste hotare). E timpul să acceptăm că există și oameni care se bucură de succes pentru că l-au meritat!

În același timp, Liga însăși s-a lovit de câteva păreri, “pe surse,” pe diverse platforme online. Genul acesta de speculații erau date ca sigure și unii dintre cititori și le vor reaminti cu haz: LSRS este susținută activ de agenți ruși sub acoperire, Liga se pregătea să se transforme în partid politic pe la Putna, LSRS era cu stânga la Gala din 2010 și apoi cu dreapta prin 2011, ba cu puterea, ba nu, cu opoziția, ba masă de manevră în alegeri, ba naționaliști de dreapta, ba tovarăși comuniști, ba cu unii, ba cu alții, ba roșie, ba verde, ba albastră, galbenă și violet…

Sunt evident și persoane care nu vor să cunoască, deci nu pot fi convinse de nimic pentru că știu deja “totul”. În plus, cum să riște să vină spre tine, să aibă un dialog, să încerce să te înțeleagă? Când și-au construit anumite percepții într-un mod fix, care explică (aproape) totul, când au investit atât de mult într-o versiune proprie, mai are sens să-și pună întrebări…? Vorba unui mare om, nu poți să renunți la ceva fără să-l înlocuiești cu ceva pe măsură. Ori, în lipsa de acel ceva, este firesc înghețul în niște tipare, fie ele și complet false. Paradoxal, sunt și persoane care acuză pe alții de intoleranță sau discriminare, dar nu-și dau seama că adevărata și extrema lipsă de toleranță este proprie tocmai lor. Marile crime ale omenirii au fost rezultatul ignoranței și refuzului de a cunoaște și de a înțelege… e trist că în ciuda tuturor exemplelor istorice, discriminarea se perpetuează încă sub diverse forme, multiple și perverse.

Astăzi, totul este politizat, totul este relativ, deci totul este permis și-n orice caz totul este explicabil prin oportunism, corupție și ambiții personale. Nu există bună credință, nici măcar prezumție de bună credință, nici voluntariat, nici altrusim. Se știu anumite lucruri deși nu există niciun argument. Doar păreri și cuvinte mari, aprecieri tăioase care nu permit niciun fel de dezacord… Nici măcar unul dintre cei câțiva care au criticat inclusiv public Liga n-au venit să cunoască voluntarii LSRS, să vadă ce fel de oameni sunt, ce interese au, ce pasiuni au, din ce motive aleg să se implice și sub ce formă, ce principii au și mai ales ce caracter…Și, din păcate, Liga nu este singura țintă – nici pe departe – e doar exemplul pe care eu îl cunosc de aproape! Sunt însă nenumărate alte organizații civice – dar și indivizi – care încearcă să facă bine în România, dar se lovesc de un baraj de cinism și neîncredere proptit bine în câteva stereotipuri– politizare, corupție, nepotism, “agenturi străine”… pe principiul dă-i cu ce poți, că ceva s-o prinde!

Suntem așadar bolnavi de scepticism, de obsesia trădării și a neîncrederii, de teoria conspirației? Să ne fi afectat sistemul unei epoci apuse într-o asemenea măsură? Da, România avea – de departe – cel mai extins sistem de informatori din blocul comunist. Sute de mii de români au turnat, într-un fel sau altul, la Securitate. Apoi perioada post-decembristă, cu corupți, cu politicieni întrecându-se în eșecuri și false promisiuni, cu scheme CARITAS și violente bătălii pentru îmbogățirea prin orice mijloace…Ne mai miră scepticismul cronic al societății noastre de astăzi?

Întâiul pas înspre un remediu este să acceptăm că avem o problemă. Al doilea decurge firesc de acolo: ce-ar fi dacă fiecare dintre noi am fi mai atenți înainte de a-i judeca pe alții? Ce-ar fi dacă ne-am informa pe bune înainte să emitem păreri și să ne înfingem bine în sentințe definitive? Și ce-ar fi dacă am păstra o minte cât mai deschisă, lăsând loc prezumției de bună credință? Mai concret, avem mai presus de orice o responsabilitate a opiniilor noastre, atât într-un cadru privat, cât mai ales într-un mediu public. Putem să ne asumăm pe deplin părerile pe care le emitem? Și având această perspectivă a responsabilității față de noi înșine și față de alții, mai putem face afirmații fără a fi suficient de încrezători că se sprijină pe niște adevăruri concrete?

O scurtă paranteză: formatorii și liderii de opinie au o răspundere specială de a se informa în mod adecvat înainte de a emite păreri și înainte de a accepta părerile emise de alții. Nu-i simplu, pentru că trăim în era vitezei. Vrem scurtături pentru orice și suntem mereu nerăbdători. Dar în același timp, informația este mai accesibilă decât oricând. Și-atunci n-avem nicio scuză dacă, înainte de a afirma ceva, nu investim timp în testarea prezumpțiilor care stau la baza percepțiilor noastre. De multe ori, ne ajută Google să ne lămurim. Uneori poate e nevoie de un email, sau de un Skype, sau de un telefon, sau chiar de o întâlnire în persoană. Avem timp pentru toate, cum spunea Octavian Paler, de ce nu ne-am face timp pentru tratarea scepticsmului cronic? Mai ales că, până la urmă, este în joc reputația și credibilitatea fiecăruia dintre noi.

Un alt pas, implicit prin efortul conștient de a ne informa, este cunoașterea și apropierea de ceilalți. Mișcările sociale care se desfășoară în țară sunt un prilej rar de a aduce oameni împreună, de a-i lăsa să se cunoască, să definească obiective și să adere la valori comune. Tocmai scepticismul cronic este de vină în amânarea acestor mișcări pe parcursul ultimilor (mulți) ani – e lesne de observat că revendicările sunt aceleași, sau foarte apropiate, de cele formulate în anii 90. De ce tocmai acum această coagulare a unor nemulțumiri evidente de atâția ani? Poate pentru că a ajuns cuțitul până la os, poate pentru că inițiatorii sunt de data aceasta din afara arenei politice și n-au o problemă de credibilitate.

În acest context, încercările de politizare a acestor mișcări sunt pe cât de tentante pentru unii, pe atât de nocive și periculoase. Pentru că dacă se formează percepția că protestele sunt doar o manevră a unor anumite forțe politice, atunci întreaga mișcare este decredibilizată și, foarte probabil, se va sfârși fără un rezultat concret.

În fine, cel mai bun remediu pentru tratarea scepticismului cronic este, probabil, timpul. Vor mai trece câteva decenii până când vom putea face pace deplină cu trecutul, pentru a construi un viitor mai bun, bazat pe obiective și aspirații comune . Vom scapa atunci de obsesia securității și-a informatorilor, a trădătorilor și-a extremelor. Se vor cerne caracterele și adevărul, ca întotdeauna, va ieși la suprafață.

Dar înainte ca orice progres să fie posibil, va trebui să ne recăpătăm încrederea în noi înșine și în alții. Ajunge să privim în istorie și către exemplele de succes de astăzi: nimic nu este posibil fără încredere, speranță și optimism! Numai atunci, într-o bună zi, eliberați de obsesiile trecutului și de constrângerile scepticismului cronic, vom depăși ideea că mai mult succes pentru cineva înseamnă mai puține oportunități pentru altcineva. Numai atunci vom putea să construim împreună fără a distruge!

Ziua aceea nu poate fi departe. Ziua aceea va veni curând, pas cu pas.

PS Alin Fumurescu a scris de curând un articol foarte bun, pe o temă similară:http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/%E2%80%A6-prezumtia-de-buna-credinta-la-stanga-si-la-dreapta-72419.html

Unitate și responsabilitate

Am avut onoarea de a susține acest discurs la Conferința Leadership Studențesc, organizată pe 10 decembrie 2011, la Washington D.C.

Distinşi oaspeţi, dragi prieteni,

În calitate de Președinte al Ligii Studenților Români din Străinătate, am deosebita onoare de a vă ura bun venit la deschiderea Conferinței Leadership Studențesc în SUA! În primul rând, doresc să îmi exprim deplina gratitudine, în numele întregii echipe de voluntari LSRS, pentru sprijinul constant și substanțial pe care l-am primit din partea Ambasadei României în Statele Unite.  Acum un an și jumătate, unii dintre noi ne vedeam tot aici la lansarea oficială a Filialei LSRS-SUA. Iată că putem fi mândri încă o dată să regăsim o casă departe de casă, un colț de pământ românesc pe care ne simțim mai aproape de țară.

În același timp, vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră aici – invitați de onoare și studenți și absolvenți români – o prezență care conferă acestui eveniment o importanță aparte. Această conferință se desfășoară în primul rând sub semnul unității. Este un prilej rar și prețios de a aduna studenți și absolvenți români educați la cel mai înalt nivel în Statele Unite și de a construi noi punți între experții emergenți și cei consacrați ai diasporei românești.

La un nivel minim, întâlnirea noastră de astăzi va fi încă un pas înainte spre solidarizarea tinerilor români în jurul unor valori și idealuri comune – și nu-i puțin lucru! Prin această conferință, ca și prin nenumărate alte inițiative concrete, Liga noastră urmărește un obiectiv vital: coagularea studenților și absolvenților români de peste hotare într-o comunitate unită, de importanță strategică pentru dezvoltarea României. Mai mult, prin Forumul România Jună, care a avut loc vara trecută la București, cu sprijinul Băncii Naționale a României, LSRS a reunit pentru prima oară sub un proiect comun reprezentanți ai studenților și absolvenților români de pretutindeni – atât de peste hotare, cât și din țară.

În acest sens, continuăm să susținem premiza care a stat la baza Forumului România Jună și care motivează și reuniunea noastră de astăzi: în orizontul de timp 2030, generației tinere de astăzi îi va veni, inevitabil, rândul de a ocupa poziții de decizie în procesele de dezvoltare a României. Așadar, suntem noi pregătiți să ne asumăm construcția propriului nostru viitor? Mai mult, ne întrebăm cum va arăta România atunci când, peste ani, noi înșine vom preda ștafeta generațiilor următoare?

Sunt întrebări firești și simple, dar nu simpliste. La baza lor punem cele două principii fundamentale care, în opinia noastră, trebuie să caracterizeze eforturile generației noastre dacă vrem să avem o șansă în dezvoltarea României de mâine: UNITATEA și RESPONSABILITATEA.

Cred cu tărie că fiecare dintre noi este atașat profund de aceste două valori. Am amintit despre imperativul unității naționale și mai adaug doar atât: este suficient să privim la eșecurile ultimilor două decenii și să ne dăm seama că cea mai mare problemă a noastră, a românilor, în procesul de modernizare a țării a fost lipsa unității. Unitatea, democrația și patriotismul acela curat, fără excese naționaliste, sunt elemente fundamentale ale oricărui stat modern. Sperăm ca măcar generația noastră să-și poată asuma aceste valori, inclusiv mult blamata și devalorizata “dragoste de țară” care poate sta la baza sentimentului de unitate – pentru că altfel riscăm să distrugem mâine tot ceea ce am construit astăzi.

În egală măsură, promovăm ideea responsabilității individuale și colective care ne revine. Fără a ne asuma vreun merit special și fără ifose elitiste, să recunoaștem că fiecare dintre noi, cei prezenți aici, a primit de la viață mult și mult mai mult decât majoritatea tinerilor români –studiem la unele dintre cele mai bune școli din lume; muncim pentru cele mai inovative companii globale; trăim aici, în Statele Unite ale Americii, și învățăm să ne schimbăm mentalitatea de la cei care au perfecționat democrația și statul de drept.

Cei care au fost la România Jună își vor aminti acest citat: “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Și cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”. Și dacă ni se cere, avem responsabilitatea de a da ceva înapoi și de a da ceva înainte – vorba unei dragi participante aici prezente, pay it forward – țării noastre, României. Sunt convins că inclusiv acest sentiment al responsabilității ne-a îndemnat să ne adunăm astăzi aici și mai mult, ne îndeamnă în fiecare zi să păstrăm România aproape de noi și să încercăm să punem umărul, după puterile noastre, la un viitor mai bun pentru țară. Cunosc bine ceea ce fiecare dintre voi încearcă să facă pentru România — și sunt mereu impresionat de altruismul, dedicarea, profesionalismul și da, inclusiv patriotismul vostru.

Speranța noastră este ca această conferință să abordeze două teme majore: reorientarea spre România și diplomație publică românească în Statele Unite. Cred că nu mai trebuie să subliniem importanța lor. Fac o singură precizare: veți observa că am folosit cuvântul reorientare spre casă și nu întoarcere acasă pentru că în viziunea noastră putem contribui la lucruri pozitive pentru România de oriunde în lume. În plus, nimeni nu poate impune nimănui întoarcerea acasă și nici măcar întoarcerea spre casă. Nu-i o datorie, ci o alegere.

Fără a ne crea iluzia că după câteva ore de discuții vom rezolva cele două teme de discuție pe care le vom aborda, credem în continuare în utilitatea acestui demers. Sperăm că vor fi discuții libere, deschise și mai ales sperăm că la finalul zilei ne vom putea asuma împreună anumite proiecte concrete, fie că este vorba de noi modalități de promovare a imaginii României în SUA, fie că vom începe creionarea unui pachet de măsuri necesare pentru facilitarea contribuției tinerilor români din străinătate la procesele de dezvoltare a României.

Organizarea acestui eveniment nu ar fi fost posibilă fără sprijinul oferit de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. În mod special, doresc să mulțumesc încă o dată Domnului Ambasador Adrian Vierița, domnului Adrian Tudorache, și întregii echipe a Ambasadei.

Mulțumiri din suflet tuturor voluntarilor Ligii care au trudit în organizarea acestui eveniment – în mod special, domnului Dan Nechita, Secretar General LSRS, Dianei Hașegan, VP Proiecte LSRS, și întregii echipe LSRS-SUA (mulțumiri speciale lui Paul Marin pentru eforturile pe plan local).

Mulțumesc mult și colegilor noștri din România care au trudit de la distanță pentru a face din această conferință un succes — Dragoș Roibu, Sorana Șerban, Adina Vințan, Maria-Magdalena Manea, Diana Arhir și alți dragi colegi pe care îi avem alături astăzi, cu sufletul.

Vă mulțumesc tuturor, din nou, pentru participare și declar deschise lucrările conferinței Leadership Studențesc în SUA!

La mulți ani, dulce Românie!

La mulți ani, Români! La mulți ani, România! Oriunde am fi în lumea largă, se cuvine astăzi pe 1 decembrie să ne gândim la cei ce au fost, la cei ce sunt și la cei ce vor fi români adevărați!

Dacă înaintașii noștri au făcut sacrificiul suprem ca astăzi să trăim liberi și să avem o țară, ce vom face noi pentru a ne ridica la înălțimea exemplului lor?

“Hai Români, lumea ne vede România-n noi se-ncrede Că de-acum românu-n lume Va fi vrednic de-al său nume!”

Un cântec

The Impossible Dream

(Man of La Mancha, 1972)

“To dream the impossible dream
To fight the unbeatable foe
To bear the unbearable sorrow
To run where the brave dare not go

To right the unrightable wrong
To be better far than you are
To try when your arms are too weary
The reach the unreachable star

This is my quest, to follow that star
No matter how hopeless,
No matter how far
To fight for the right
Without question or pause
To be willing to march into hell
For a heavenly cause

And I know if I’ll only be true
To this glorious quest
That my heart will be peaceful and calm
When I’m laid to my rest

And the world would be better for this
That one man scorned and covered with scars
Still strove with his last ounce of courage
To reach the unreachable star!”

România liderilor

“Un dezastru.” Sunt cuvintele pe care le aud cel mai des când întreb despre situația generală din România. Același lucru mi se întâmplă de câte ori ajung acasă, încă de pe aeroportul Otopeni, ba chiar încă din escală. Entuziasmul meu, pornit dintr-un dor de casă dozat pe parcursul a câteva luni de depărtare, se lovește mereu de un zid invizibil, dar imposibil de trecut, al cinismului și deziluziei.

“Optimismul și idealismul sunt pentru cei naivi. Să revenim la realitate.” Astfel mă invită marea majoritate a interlocutorilor mei să mă alătur corului general care deplânge soarta României! Să ne înțelegem: au toate motivele să o facă după ce timp de 20 de ani au tot sperat în miracole, transformate rapid în noi dezamăgiri crunte. Acum pare că totul este pierdut. Nu mai credem, probabil, nici în forța benefică a trecerii timpului, din moment ce noi și noi valuri de mediocritate și corupție iau cu asalt România în fiecare zi. Mai mult, acești noi pretendenți au pretenții mari, ambiții și orgolii nemăsurate și sunt de un egoism dus la extrem. Când se va termina oare acest coșmar?

O scurtă paranteză. Nu vreau să spun că România ultimilor decenii nu a realizat nimic. Ar fi o mare păcăleală. Se fac progrese în multe domenii importante, de multe ori inițiate de mediul privat, din când în când și de instituțiile publice. Chiar și această distribuție a efortului și meritelor pare normală, având în vedere idealul post-comunist de a construi o economie de piață funcțională, cu un rol redus pentru actorii din mediul public.

Și totuși, anumite funcții vitale ale democrației românești nu pot fi îndeplinite decât prin instituțiile formale ale Statului Român. Pe acea direcție, realizările de până în prezent sunt minimale nu în termeni absoluți, ci în comparație cu potențialul țării noastre. A ignora aceasta dură realitate ar fi o mare greșeală, fie și numai din simplul dar esențialul motiv că societatea românească o resimte în mod profund.

Date agregate pe perioada 1995-2007 ne plasează pe ultimele locuri ca nivel mediu al “fericirii”. Firește, metodologia acestor cercetări rămâne dubioasă. Dar în același timp anectodele “de pe teren” — discuțiile pe care le aud și pe care le port cu oameni de acasă — sunt extrem de relevante și indică aceeași tristă realitate.

Așadar, avem o problemă. O lungă introducere pentru o concluzie aparent banală, dar necesară în condițiile în care încă sunt voci puternice în România care refuză să accepte inclusiv această evidentă realitate, trâmbițând în schimb diverse “realizări” ale epocii noastre.

Problema reală și de departe cea mai gravă este în fapt lipsa soluțiilor. O dată, pentru că nu căutăm destul. Se întâmplă, de pildă, în destule analize politice și economice pe care le citesc în presă, care se rezumă la identificarea unor grave probleme pentru România însă nu reușesc să facă pasul esențial spre oferirea unor posibile soluții viabile. Perceperea acestei realități stă la baza unui proiect LSRS pe care dorim să-l lansăm în curând și care se va concentra pe identificarea soluțiilor, pe o structrură extrem de simplă: enunțarea problemei; propunerea unor soluții; dezbateri publice online și apoi promovarea recomandărilor optime.

În fine, întorcându-ma la nivelul general, nu găsim soluții și pentru că atunci când căutăm nu o facem unde trebuie. Suferim de obsesia “liderului providențial”. Avem impresia că numai o singură persoană – în general, un “el” – ne va putea salva din situația disperată în care ne aflăm. Să fim sinceri măcar cu noi înșine: căutăm un “lider maximo” de peste două decenii, orbește și mai ales din patru în patru ani. Este și caracteristica istoriei noastre recente, în care câțiva lideri au jucat într-adevăr un rol fundamental pentru soarta întregului nostru popor, de la Regele Carol I până la Carol al II-lea, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu.

Desigur, acești lideri nu au acționat singuri ci s-au bazat pe sisteme de suport complexe, pe zeci, sute și chiar mii de alte persoane mai mult sau mai puțin competente. Dar lentila istorică prin care privim – acea oglindă retrovizoare care aparent clarifică lucrurile – îi propulsează pe diverșii protagoniști în posturi de semi-zei, care poartă întreaga răspundere pentru ce au făcut bine și rău. Ajută și faptul că unii dintre acești lideri au demonstrat puternice tendințe dictatoriale, așadar se încadrează perfect în tipologia de salvator/demon al națiunii.

Și evident, de multe ori acești lideri chiar au avut puteri excepționale. Istoria noastră a fost scrisă în bună măsură de faptele lor. De altfel, nu sunt deloc adeptul teoriei că oamenii  nu contează în istorie și totul este determinat de niște forțe care depășesc abilitățile unor simpli indivizi. Rămâne totuși o întrebare esențială: mai are astăzi sens căutarea unui singur lider excepțional? Sau suntem în fața unor transformări atât de profunde încât, în contextul actual, această căutare perpetuă a ultimilor decenii trebuie înlocuită de un demers mai logic, adaptat vremurilor în care trăim?

Nu am un răspuns definitiv, însă probabil intuiți deja că nu cred în utilitatea căutării unui lider suprem, a unui salvator național care să urnească de unul singur sau de una singură muntele nepăsării, al corupției și al deziluziilor.

Trăim în era Facebook și Twitter. Se bate destul monedă pe asta și n-aș vrea să-i dau o importanță nemeritată. Dar totuși este util să constatăm puterea acestor canale sociale în fața unor “lideri” de genul celor din Africa de Nord. Zile și luni la rândul, mișcările de protest din regiune nu au avut “o față” proeminentă, nu au avut un singur lider. Caracterul lor special constă tocmai în natura lor pur colectivă, inclusiv pe parcursul primilor pași, esențiali.

Revenind acasă, aș sugera că se aplică aceleași reguli impuse de noul mod în care oamenii pot acționa și interacționa. Un singur om – chiar și providențial – nu ar putea pune în mișcare profundele procese de reformă de care are atâta nevoie România. Mijloacele de comunicare în masă au transformat lumea politicilor publice într-un maraton continuu, 24/7. Într-un sistem democratic, presiunile sociale în toate formele lor se pot manifesta în voie, în permanență, ceea ce este bine. În același timp, expunerea constantă în fața opiniei publice înseamnă și dificultăți mai mari în adoptarea și apoi implementarea reformelor.

Reala modernizare a țării se va realiza numai prin sacrificii individuale și colective, iar în condiții de relativă stabilitate și pace un singur lider nu va mai putea mișca întreaga națiune în aceeași direcție. Nu avem nevoie de un singur lider – avem nevoie de o întreagă generație de lideri. Pentru a-i mobiliza pe toți va fi nevoie de policymakers inteligenți, care să promoveze acești oameni foarte competenți și să renunțe la mentalitățile axate pe ierarhii verticale, rigide.

România de mâine trebuie să fie România liderilor -acei lideri care au atât capacitatea cât șicaracterul de a conduce. Căutările disperate pentru salvatorul național se pot opri aici. Dacă va fi să îndreptăm răul din Țară și să răspundem eficient la marile provocări regionale și globale ale erei noastre trebuie să ne reorientăm rapid spre identificarea unor adevărate batalioane de lideri.

Vestea proastă este că deja am pierdut foarte mult timp. Vestea bună este că România beneficiază (încă!) de resurse umane cu totul speciale. Practic cea mai mare bogăție a Țării noastre sunt Oamenii – cu “O” de tipar. Desigur, pentru a se naște și pentru a crește în condiții optime, România liderilor trebuie mai întâi să scape de corupți și de mediocri, poate mai ales de cei câțiva impostori din rândul generației tinere care rămân înfometați, incompetenți, dar bine înfipți.

Până atunci, aceasta-i legea: “Să nu ne plecăm genunchii niciodată, nimic nu e pierdut!” (mulțumesc prietenului meu drag, Costin Elefteriu, pentru transmiterea acestui memorabil discurs).