13.8.2011 11:37

Un cântec

mancha

The Impossible Dream


(Man of La Mancha, 1972)

“To dream the impossible dream
To fight the unbeatable foe
To bear the unbearable sorrow
To run where the brave dare not go

To right the unrightable wrong
To be better far than you are
To try when your arms are too weary
The reach the unreachable star

This is my quest, to follow that star
No matter how hopeless,
No matter how far
To fight for the right
Without question or pause
To be willing to march into hell
For a heavenly cause

And I know if I’ll only be true
To this glorious quest
That my heart will be peaceful and calm
When I’m laid to my rest

And the world would be better for this
That one man scorned and covered with scars
Still strove with his last ounce of courage
To reach the unreachable star!”

21.6.2011 11:33

România liderilor

fericire

“Un dezastru.” Sunt cuvintele pe care le aud cel mai des când întreb despre situația generală din România. Același lucru mi se întâmplă de câte ori ajung acasă, încă de pe aeroportul Otopeni, ba chiar încă din escală. Entuziasmul meu, pornit dintr-un dor de casă dozat pe parcursul a câteva luni de depărtare, se lovește mereu de un zid invizibil, dar imposibil de trecut, al cinismului și deziluziei.

“Optimismul și idealismul sunt pentru cei naivi. Să revenim la realitate.” Astfel mă invită marea majoritate a interlocutorilor mei să mă alătur corului general care deplânge soarta României! Să ne înțelegem: au toate motivele să o facă după ce timp de 20 de ani au tot sperat în miracole, transformate rapid în noi dezamăgiri crunte. Acum pare că totul este pierdut. Nu mai credem, probabil, nici în forța benefică a trecerii timpului, din moment ce noi și noi valuri de mediocritate și corupție iau cu asalt România în fiecare zi. Mai mult, acești noi pretendenți au pretenții mari, ambiții și orgolii nemăsurate și sunt de un egoism dus la extrem. Când se va termina oare acest coșmar?

O scurtă paranteză. Nu vreau să spun că România ultimilor decenii nu a realizat nimic. Ar fi o mare păcăleală. Se fac progrese în multe domenii importante, de multe ori inițiate de mediul privat, din când în când și de instituțiile publice. Chiar și această distribuție a efortului și meritelor pare normală, având în vedere idealul post-comunist de a construi o economie de piață funcțională, cu un rol redus pentru actorii din mediul public.

Și totuși, anumite funcții vitale ale democrației românești nu pot fi îndeplinite decât prin instituțiile formale ale Statului Român. Pe acea direcție, realizările de până în prezent sunt minimale nu în termeni absoluți, ci în comparație cu potențialul țării noastre. A ignora aceasta dură realitate ar fi o mare greșeală, fie și numai din simplul dar esențialul motiv că societatea românească o resimte în mod profund.

Date agregate pe perioada 1995-2007 ne plasează pe ultimele locuri ca nivel mediu al “fericirii”. Firește, metodologia acestor cercetări rămâne dubioasă. Dar în același timp anectodele “de pe teren” — discuțiile pe care le aud și pe care le port cu oameni de acasă — sunt extrem de relevante și indică aceeași tristă realitate.

Așadar, avem o problemă. O lungă introducere pentru o concluzie aparent banală, dar necesară în condițiile în care încă sunt voci puternice în România care refuză să accepte inclusiv această evidentă realitate, trâmbițând în schimb diverse “realizări” ale epocii noastre.

Problema reală și de departe cea mai gravă este în fapt lipsa soluțiilor. O dată, pentru că nu căutăm destul. Se întâmplă, de pildă, în destule analize politice și economice pe care le citesc în presă, care se rezumă la identificarea unor grave probleme pentru România însă nu reușesc să facă pasul esențial spre oferirea unor posibile soluții viabile. Perceperea acestei realități stă la baza unui proiect LSRS pe care dorim să-l lansăm în curând și care se va concentra pe identificarea soluțiilor, pe o structrură extrem de simplă: enunțarea problemei; propunerea unor soluții; dezbateri publice online și apoi promovarea recomandărilor optime.

În fine, întorcându-ma la nivelul general, nu găsim soluții și pentru că atunci când căutăm nu o facem unde trebuie. Suferim de obsesia “liderului providențial”. Avem impresia că numai o singură persoană – în general, un “el” – ne va putea salva din situația disperată în care ne aflăm. Să fim sinceri măcar cu noi înșine: căutăm un “lider maximo” de peste două decenii, orbește și mai ales din patru în patru ani. Este și caracteristica istoriei noastre recente, în care câțiva lideri au jucat într-adevăr un rol fundamental pentru soarta întregului nostru popor, de la Regele Carol I până la Carol al II-lea, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu.

Desigur, acești lideri nu au acționat singuri ci s-au bazat pe sisteme de suport complexe, pe zeci, sute și chiar mii de alte persoane mai mult sau mai puțin competente. Dar lentila istorică prin care privim – acea oglindă retrovizoare care aparent clarifică lucrurile – îi propulsează pe diverșii protagoniști în posturi de semi-zei, care poartă întreaga răspundere pentru ce au făcut bine și rău. Ajută și faptul că unii dintre acești lideri au demonstrat puternice tendințe dictatoriale, așadar se încadrează perfect în tipologia de salvator/demon al națiunii.

Și evident, de multe ori acești lideri chiar au avut puteri excepționale. Istoria noastră a fost scrisă în bună măsură de faptele lor. De altfel, nu sunt deloc adeptul teoriei că oamenii  nu contează în istorie și totul este determinat de niște forțe care depășesc abilitățile unor simpli indivizi. Rămâne totuși o întrebare esențială: mai are astăzi sens căutarea unui singur lider excepțional? Sau suntem în fața unor transformări atât de profunde încât, în contextul actual, această căutare perpetuă a ultimilor decenii trebuie înlocuită de un demers mai logic, adaptat vremurilor în care trăim?

Nu am un răspuns definitiv, însă probabil intuiți deja că nu cred în utilitatea căutării unui lider suprem, a unui salvator național care să urnească de unul singur sau de una singură muntele nepăsării, al corupției și al deziluziilor.

Trăim în era Facebook și Twitter. Se bate destul monedă pe asta și n-aș vrea să-i dau o importanță nemeritată. Dar totuși este util să constatăm puterea acestor canale sociale în fața unor “lideri” de genul celor din Africa de Nord. Zile și luni la rândul, mișcările de protest din regiune nu au avut “o față” proeminentă, nu au avut un singur lider. Caracterul lor special constă tocmai în natura lor pur colectivă, inclusiv pe parcursul primilor pași, esențiali.

Revenind acasă, aș sugera că se aplică aceleași reguli impuse de noul mod în care oamenii pot acționa și interacționa. Un singur om – chiar și providențial – nu ar putea pune în mișcare profundele procese de reformă de care are atâta nevoie România. Mijloacele de comunicare în masă au transformat lumea politicilor publice într-un maraton continuu, 24/7. Într-un sistem democratic, presiunile sociale în toate formele lor se pot manifesta în voie, în permanență, ceea ce este bine. În același timp, expunerea constantă în fața opiniei publice înseamnă și dificultăți mai mari în adoptarea și apoi implementarea reformelor.

Reala modernizare a țării se va realiza numai prin sacrificii individuale și colective, iar în condiții de relativă stabilitate și pace un singur lider nu va mai putea mișca întreaga națiune în aceeași direcție. Nu avem nevoie de un singur lider – avem nevoie de o întreagă generație de lideri. Pentru a-i mobiliza pe toți va fi nevoie de policymakers inteligenți, care să promoveze acești oameni foarte competenți și să renunțe la mentalitățile axate pe ierarhii verticale, rigide.

România de mâine trebuie să fie România liderilor -acei lideri care au atât capacitatea cât șicaracterul de a conduce. Căutările disperate pentru salvatorul național se pot opri aici. Dacă va fi să îndreptăm răul din Țară și să răspundem eficient la marile provocări regionale și globale ale erei noastre trebuie să ne reorientăm rapid spre identificarea unor adevărate batalioane de lideri.

Vestea proastă este că deja am pierdut foarte mult timp. Vestea bună este că România beneficiază (încă!) de resurse umane cu totul speciale. Practic cea mai mare bogăție a Țării noastre sunt Oamenii – cu “O” de tipar. Desigur, pentru a se naște și pentru a crește în condiții optime, România liderilor trebuie mai întâi să scape de corupți și de mediocri, poate mai ales de cei câțiva impostori din rândul generației tinere care rămân înfometați, incompetenți, dar bine înfipți.

Până atunci, aceasta-i legea: “Să nu ne plecăm genunchii niciodată, nimic nu e pierdut!” (mulțumesc prietenului meu drag, Costin Elefteriu, pentru transmiterea acestui memorabil discurs).

20.3.2011 11:30

Autoportret. România 2.0.

Reproduc mai jos câteva gânduri exprimate pentru Clubul România 2.0, o inițiativă excelentă care merită să primească întreaga susținere din partea factorilor de decizie din România. LSRS deja susține cu toate forțele acest demers, inclusiv prin proiectul CAESAR, despre care vom mai vorbi.

Între timp, courtesy of România 2.0 și inițiatorului ei, domnul Petre Munteanu, câteva cuvinte despre elite și nu numai.

Cum definiţi “elitele” unei societăţi?

Elitele unei societății sunt lideri care demonstrează integritate, capacitate și ambiție, mobilizând prin exemplul lor importante resurse umane și materiale, pentru o cauză demnă, altruistă și pozitivă. Se subînțelege că educația în sine – ceea ce am numit “capacitate” – fie și cea căpătată la cele mai bune universități ale lumii, este doar una dintre componentele unei elite veritabile. Se adaugă celelalte două elemente, esențiale: ambiția pozitivă și productivă de a realiza ceva important în viață, de a lăsa în urmă o lume mai bună, și integritatea, care trebuie să se manifeste permanent, în toate aspectele și momentele vieții. Așadar, în viziunea mea și prin prisma teoriilor de leadership pe care le-am studiat, sunt convins că la nivel individual adevăratele elite sunt caracterizate cel puțin de aceste trei calități. Sunt condiții necesare, dar nu suficiente.
Conceptul de elită trebuie să aibă și o componentă colectivă. Indivizii izolați de societate nu se pot numi elite. Elitele trebuie să fie capabile de a mobiliza energiile pozitive ale unor grupuri importante, ale națiunii și/sau ale lumii întregi. Prin exemplu personal, prin dedicare și spirit de sacrificiu, elitele coagulează în jurul lor oameni capabili care pot acționa cât se poate de concret pentru promovarea unei cauze. Cauza în sine trebuie să fie nobilă și morală, firește, ceea ce ar trebui să rezulte din integritatea elitelor. Mai mult, elitele trebuie să demonstreze solidaritate, trecând peste orgolii personale pentru promovarea unor cauze colective, altruiste. Cei care nu sunt în stare să facă acest lucru nu își pot proba integritatea, deci nu fac parte până la urmă din rândul adevăratelor elite. În opinia mea, și nu numai, lipsa de solidaritate este problema fundamentală a românilor.
Nu în ultimul rând, elitele trebuie să știe să asculte, să fie dispuse mereu la dialog și, poate în mod ironic, să nu se auto-nominalizeze niciodată ca fiind “elite”. Statutul de elită nu se cere, ci se câștigă.

Care sunt cele mai importante performanţe din propria carieră?

Consider că am realizat mult prea puțin până în prezent, dar mă supun cerinței. Afirm din capul locului că am beneficiat în viață de șanse prețioase, pe care prea puțini români le au. Una dintre aspirațiile mele este să îi ajut și pe alții să aibă acces la oportunitățile pe care le-am avut și eu.
Sunt absolvent de științe politice al Stanford University, “with honors and distinction” și titlul de Phi Beta Kappa. Am încheiat studiile cu nota 4.0, ceea ce în America se numește A. La Stanford, am avut onoarea de a colabora cu marele profesor Larry Diamond prin Freeman Spogli Institute for International Studies. Prin cercetarea mea, am contribuit la cunoscuta carte “The Spirit of Democracy”, în cadrul capitolelor despre Europa de Est și Asia Centrală.
Actualmente sunt student la două programe de masterat, la Harvard Business School și Harvard Kennedy School of Government. Am fost admis direct din facultate, ceea ce a reprezentat, din nou, o șansă și o excepție pentru comitetele de admitere de la Harvard.
Pe plan profesional, am efectuat stagii de practică în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU) – Comisia Economică pentru Europa, la Geneva, în cadrul prestigioasei companii de consultanță McKinsey & Co., la București, precum și la Ministerul Afacerilor Externe – Divizia NATO și la National Endowment for Democracy (Washington DC).
Am publicat câteva articole în jurnale academice universitare din Statele Unite, axându-mă în special pe tema democrației din România și necesitatea consolidării ei. În 2008, am completat teza de onoare “Între speranță și deziluzie: Corupția în România Post-Comunistă, 1990-2008″, lucrare notată cu calificativul A+ la Stanford University. Însă realizarea de care sunt cel mai mândru se numește Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), un ONG apolitic, independent și echi-distant pe care l-am fondat împreună cu Costin Elefteriu în ianuarie 2009 (King’s College London). Astazi, Liga numără peste 5.000 de membri din 51 de țări și își desfășoară activitatea online și printr-o rețea de 23 de filiale. Sunt onorat să fiu primul președinte al acestei organizații. În linii mari, LSRS asigură cadrul de organizare reprezentativ al studenților și absolvenților români de peste hotare, promovând o puternică solidaritate între membrii săi, ca reprezentanți de valoare ai României, și o atitudine pozitivă față de perspectivele întoarcerii lor acasă. Scopul principal al LSRS este de a apăra și promova drepturile și interesele academice, profesionale, sociale și culturale ale membrilor săi, facilitând contribuția lor la dezvoltarea României.

Ce potenţiali membri aţi mai recomanda Clubului?

LSRS are o relație cu totul specială cu România 2.0. Sprijinim cu toate resursele noastre acest demers. De altfel, consider că LSRS și România 2.0 vor evolua împreună, demonstrând că solidarizarea elitelor din țară și din străinătate este atât posibilă, cât și benefică. În calitate de președinte, voi mobiliza mereu membrii Ligii pentru a identifica cei mai potriviți participanți la proiectul România 2.0. Sunt câțiva zeci de voluntari LSRS care ar merita această onoare, la un moment dat sau altul, așa că nu voi da nume. De asemenea, toți premianții Galei Studenților Români din Străinătate, din 2010 și 2011, merită pe deplin o asemenea recunoaștere. De asemenea, aș insista ca toți membrii clubului România 2.0 să fie într-adevăr parte din elita societății românești, oameni care au demonstrat și demonstrează mereu calitățile de care vorbeam mai sus, dar în primul rând integritate, altruism și solidaritate.

Note

Întrucât Sebastian Burduja nu dă nume, Clubul va invita, progresiv, premianţii Galei, nivelul post-universitar. În 2011, aceştia au fost: Cristina Ghenoiu, Cornell University, NY (cercetătoare în domeniul biologiei), Cosmina Dorobanțu, Oxford, UK (Departamentul de Economie), Radu Beleca, Brunel University, UK (Centre for Electronic Systems Research), Ruxandra Paul, Harvard, USA (Comparative Politics – Department of Government), Victor Adrian Prisăcariu, Oxford, UK (Department of Engineering Science), Mihai Copăceanu, King’s College London, UK, Cristiana Grigore, Vanderbilt University, USA (MA Program of International Education Policies and Management), Mihai Cucuringu, Princeton, USA (Matematică Aplicată şi Computaţională).

Şi, da, acţiunile Clubului România 2.0 se vor împleti cu ale Ligii cu orice ocazie. Discutăm ca în vară să organizăm împreună primul “Davos” de vară românesc, în care experţi consacraţi din ţară şi experţi emergenţi întorşi în vacanţă să discute idei de revigorare naţională.

10.3.2011 11:23

Imperativul unității naționale. Fără nici o scuză.

unire

O spun fără echivoc și nu sunt singurul: problema fundamentală a societății românești este lipsa unității colective. Suntem “un popor de oameni singuri”, după cum bine remarca amicul meu Radu Beleca la Gala LSRS 2011

Desigur, cauzele sunt variate. Inclin să cred că putem da vina măcar parțial pe anii de comunism care au săpat adânc în structura relațiilor umane din țara noastră printr-o încrengătură de teroare, turnătorie, abuzuri. Există și voci care afirmă că poporul român și-a demonstrat solidaritatea destul de rar și înainte de comunism: de la Decebal la Mihai Viteazul și până în secolul 20, trădările de proporții au fost un blestem care ne-a urmărit aproape în permanență. Mereu justificate de unii sau de alții, dar foarte rar justificabile în fața istoriei.

revolutie

Poate de aceea revin mereu la momentul generației 1848, care a însemnat în primul rând o solidarizare a elitelor societății noastre. O solidarizare autentică în jurul unor valori naționale aparte, fără scuze sau explicații, într-un moment în care țările române se confruntau cu probleme sociale și politice extrem de grave. Națiunea s-a sprijinit pe idealul unității naționale și a pus lumea întreagă în fața faptului împlinit în 1918, după câteva decenii de lupte grele. Politica faptului împlinit.

Astăzi însă suntem la polul opus. Invidia și neîncrederea domină puternic anumite părți ale societății românești și se manifestă în cele mai urâte forme. Observ cu durere acest fenomen de câte ori apare un articol despre tinerii români care studiază sau au studiat la universități străine de top. Proiectul Români de Elită inițiat de LSRS cu sprijinul cotidianului România Liberă este un exemplu în acest sens. În mod normal, nimeni nu poate să le reproșeze nimic unor tineri care au ajuns prin inteligența și munca lor pe culmile cele mai înalte ale pregătirii academice. În mod normal. Însă normalitatea pare din ce în ce mai relativă. Citirea unor astfel de comentarii ne aduce de multe ori cu picioarele pe pământ, pe noi idealiștii plecați în străinătate care mai avem gânduri de întoarcere acasă.

Exemplele lipsei de solidaritate pot continua la nesfârșit, dar alarmantă este chiar manifestarea acestui fenomen în rândul elitelor, inclusiv aici peste hotare, din păcate. Ce diferență între coeziunea imensă a comunității chinezești și dezbinarea noastră, a românilor! Ce implicații enorme are în plan politic, economic, social și cultural această atitudine a anumitor români care nu vor să înțeleagă că ceea ce ne unește este și va fi pe vecie mult mai important decât ceea ce ne separă!

Și din aceste motive, Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) este un mic miracol. Da, evident că sunt subiectiv, dar nu sunt singurul care gândește astfel, după cum puteți vedea, de pildă, din discursurile de la Gala 2010 și Gala 2011. Încă de la lansarea LSRS, celebrul avocat Ion Nestor prezicea parcă evoluția minunată a Ligii, numind-o chiar așa: “un efort de solidarizare a elitelor”.

Timpul a trecut iar LSRS a devenit una dintre puținele excepții care demonstrează că românii pot fi uniți. Ajunge să aruncăm o privire pe forumul LSRS, iar eu cel puțin o fac zilnic. Îmi crește inima de câte ori văd cum membrii se ajută între ei, în orice problemă, pentru că au înțeles că nu există nici un merit special în a reuși singuri. Cu toții am înțeles că împreună suntem mai puternici. Și că succesul individual al altora nu împiedică cu nimic realizările noastre. Cei mai buni nu au alocat un număr fix de locuri. Ba din contră. Cu cât mai mulți români dovedesc că sunt buni, buni la standarde mondiale, cu atât cresc șansele ca și conaționalii lor să se realizeze pe plan regional și global.

Exemplul LSRS demonstrează că solidaritatea națională este perfect posibilă. Și nu e singurul, dar nici unul dintre multe altele. Spunea marele istoric Nicolae Iorga: “Munca adevărată și spornică nu se poate face decât prin solidaritate națională”. Iar solidaritatea, ca și munca, trebuie să se bazeze pe o viziune națională de viitor, pe o direcție clară, pe idealuri care ne motivează pe noi românii să țintim mai sus, să credem în șansele noastre, să ajungem acolo unde merităm. Să fim printre cei mai buni. Dar despre viziune și condițiile necesare conturării ei, cu o altă ocazie…

Să fim uniți. E singura și probabil ultima noastră șansă.

 

25.2.2011 11:08

O tragedie națională

22 de milioane de români. 22 de milioane de avorturi, 1958-2008. Sute de mii de avorturi anual. O problemă națională despre care prea puțină lume vorbește prea puțin.

O știre recentă cu ultimele statistici despre avorturile din România a trecut aproape neobservată, pierdută printre scandaluri de corupție, eterne și inutile batălii politice și alte mii de lucruri mai mult sau mai puțin minore care ne distrag atenția în fiecare zi. Enormitatea statisticilor prezentate ne obligă, totuși, să reflectăm profund asupra acestui fenomen. Prietenul meu Radu Beleca a fost cel care m-a tras de mânecă: “România este pe locul I în Europa la numărul de avorturi pe an raportat la populație!” Faceți calculul.

Un articol din România Liberă analizează cauzele acestui dezastru național, însă se oprește inexplicabil la perioada comunistă. Ar fi mai bine să ne întrebăm ce putem face acum, într-un sistem democratic și reprezentativ, în legătură cu această situație unică în Europa.

Cred că putem stabili de la bun început ce NU se poate face în problema avorturilor. Scoaterea lor în afara legii ar fi o măsură anti-democratică și cu consecințe grave, tragice, demonstrate în perioada 1966-1989. Drepturile mamelor trebuie respectate. Fără discuție, legea nu poate și nu trebuie să interzică avortul, decât în anumite circumstanțe excepționale, de exemplu atunci când o astfel de procedură pune în pericol sănătatea mamei.

Decizia de a face sau nu avort rămâne una profund personală. Se pune întrebarea: persoanele care recurg la aceasta optiune sunt informate despre consecintele ei, despre dezvoltarea fătului, despre etapele sarcinii etc.?

Fără a fi un specialist, ipoteza mea este că Statul Român nu-și face datoria de a informa populația cu privire la consecințele avorturilor. Nu vorbesc de promovarea natalității, care ar trebui să fie oricum un obiectiv strategic al României, însă este complet ignorat și/sau chiar sabotat prin măsuri care vizează, de exemplu, reducerea indemnizației pentru mame! Vorbesc de ceva în plus, de obligația autorităților de a se asigura că persoanele care aleg să facă avort decid în cunoștință de cauză. Avortul nu mai poate fi privit ca o glumă, ca o procedură banală sau ca o metodă contraceptivă.

De aici, de peste ocean, lucrurile se văd și mai clar. În fiecare campanie electorală, avortul este una dintre principalele teme abordate în SUA. Candidații își exprimă opțiunea între “right to life” și “right to privacy”, pentru că pentru oamenii de rând astfel de poziții publice contează. Este până la urmă o dezbatere complexă. Întreaga societate democratică trebuie să ia parte la soluționarea ei. Ori în România ne preocupă alte chestiuni mult mai puțin importante în campaniile electorale și în general. Problema avorturilor, niciodată.

22 de milioane de avorturi nu sunt însă doar o problemă care merită o dezbatere pe plan național. În spatele acestei cifre se ascund cauze grave de genul lipsei educației, lipsei accesului la mijloace contraceptive, lipsei mecanismelor de informare pentru mamele care decid să facă avort. Iar consecințele sunt cel puțin la fel de grave — cum altfel s-ar fi ajuns la situația actuală în care numărul pensionarilor îl depășește pe cel al salariaților? Fără oameni tineri, productivitatea scade, la fel și creativitatea și inovarea. Nu sunt lucruri dificil de înțeles, trebuie însă să vrem să le ascultăm. Așadar, inclusiv dintr-o perspectivă pur pragmatică, problema numărului mare de avorturi în România este extrem de gravă.

Este o problemă națională, o prioritate strategică care necesită măsuri urgente. Putem învăța din exemplul Statelor Unite, unde avortul este permis, însă niciodată printr-o procedură banală. Sesiuni de consiliere, prezentarea legislației, analize medicale etc. sunt etape firești având în vedere importanța unei asemenea decizii. Sunt etape firești și obligatorii, mai ales atunci când Statul plătește costurile acestei proceduri.

Nu în ultimul rând, mă opresc și asupra perspectivei moral-religioase. Fără a dori să impun un anumit punct de vedere, îmi rezerv dreptul de a vă sugera că situația actuală este cel puțin bizară. Suntem una dintre cele mai creștine țări din Europa, dacă ne uităm de exemplu la % populație care se auto-identifică astfel (vezi CIA factbook, de exemplu, prin comparație cu alte state). Ne putem privi față în față noi românii, împăcați cu noi înșine și unii cu alții, având în vedere cele 22 de milioane de vieți care s-au sfârșit înainte de a începe? Oare am făcut destul pentru ele?

Fratele bunicii a fost Înalt-Preasfințitul Ioachim Vasluianul, unul dintre cei mai respectați ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. A trecut la cele veșnice acum aproape doi ani, însă rămâne mereu în sufletul meu și a zeci de mii de credicioși pe care i-a mișcat prin harul său. Ne vorbește într-un interviu inedit despre avort, înregistrat la Iași acum mai mulți ani:http://www.adevaruldespreavort.ro/arhiva/conferinte-si-emisiuni-romanesti-pro-vita/P.S.-Ioachim-al-Husilor-Avortul-si-consecintele-sale-in-societatea-de-astazi.mp3. Vă invit să-l ascultați.

Întâia noastră datorie rămâne aceea de a nu uita. 22 de milioane. Apoi, avem datoria de a face ceva. Și abia apoi vom căpăta dreptul de a ne privi împăcați față în față.

20.2.2011 11:12

Primul pas

În mod normal, orice început implică anumite oportunități și constrângeri. Cu fiecare pas, se deschid anumite uși, altele se închid în urmă. În oglinda retrovizoare, lucrurile devin de multe ori mai clare. Dar frumusețea vieții, până la urmă, constă în reacțiile imediate care se impun la viteză din ce în ce mai mare în cursa vieții. “Any decision is better than no decision,” mi-a spus un înalt oficial american. Tind să-i dau dreptate din ce în ce mai des, pe măsură ce realizez că viața efectiv nu ne mai permite luxul de a “intra la boxe” și de a lua pauză de câte ori avem nevoie. Important este, după cum știu prea bine colegii din LSRS (Liga Studenților Români din Străinătate), să mergem înainte! Așadar am decis. Fac primul pas în lumea blogurilor, cu toate implicațiile aferente. Ce titlu să-i dau? Ce poză să urc la header? Sub ce motto? Unele alegeri au fost simple. Titlul, spre exemplu, este esența crezului meu în viață. Niciodată nu am luptat pentru obiective personale, pentru că nimic “personal” nu este veșnic, deci nu merită investit timp în ambiții egoiste. Singura contribuție semnificativă pe care o putem avea în viață se leagă de restul oamenilor de pe acest pământ. Trăim prin ceea ce reușim să facem pentru alții. Am avut privilegiul să iau celebrul curs “Authentic Leadership” la HBS, o experiență cu totul specială despre care voi mai povesti. Unul dintre exercițiile la care am participat suna cam așa…”Imaginează-ți că tocmai ai aflat că ești pe moarte. Ai cancer și în cel mai bun caz încă 6 luni de trăit. Now what?” Pare un exercițiu banal, dar dacă îl luăm în serios poate fi extrem de util. Pus față în față cu limitele firești ale existenței umane, răspunsul devine evident. Nu, nu pot să-ți petreci ultimele luni din viață pentru bani, sau pentru glorie personală. În aceste situații limită, existența nu face sens decât în raport cu alții — familia, prietenii, poporul căruia îi aparținem. Cred sincer că cei mai triști oameni sunt cei care sunt motivați exclusiv de egoism. A trăi pentru alții înseamnă a contribui cu ceva pozitiv în viața lor, a lăsa în urmă o lume mai bună pentru cei care vin după noi. Cel mai simplu și cel mai drag mi-este să fac asta acasă, în România. Ducit Amor Patriae. “O nație nu se poate mântui decât prin sine însăși”. Nu cred că trebuie să justific cuvintele lui Nicolae Bălcescu. Este până la urmă un principiu care s-a dovedit a fi just pe parcursul întregii istorii a poporului român. Astăzi mai mult ca oricând răspunsul la problemele României îl avem noi, românii. Cei de-afară ne pot ajuta și au facut-o — de exemplu, prin presiuni externe s-au adoptat principalele reforme anti-corupție din România. Însă până la un punct. Acum e rândul nostru. În fine, clarific și poza de la header. Un lan verde din Delta Dunării, la sfârșit de mai 2009. Într-o excursie alături de oameni dragi mie. Dacă n-ați ajuns încă acolo, trebuie să o faceți măcar o dată în viață. Paradisul pe pământ nu trebuie căutat prin țări exotice. E la distanța unui drum cu mașina, anevoios ce-i drept, plini de gropi, dar…al nostru. Departe de țară, imaginile și amintirile acestea sunt prilej de mare bucurie. Apropo de bucuria altora, astăzi americanii sărbătoresc Presidents’ Day. De fapt, “ziua” primului lor Președinte, George Washington, care a devenit între timp o sărbătoare federală, în cinstea tuturor președinților americani. Însă Washington o merită probabil mai mult ca oricare dintre cei care i-au urmat, pentru că a făcut primul pas esențial al democrației americane. Deși extrem de popular, a ales să nu candideze pentru un al treilea mandat, retregându-se la Mount Vernon și lăsând sistemul politic incipient să-și urmeze cursul firesc. Nu l-a forțat nimeni, afară de simțul deosebit al istoriei pe care acest om l-a avut. Exemplul său a impus astfel o normă de maxim două mandate, o regulă nescrisă care a fost inclusă în constituția americii abia în 1951! Numai Franklin D. Roosevelt a încălcat-o, într-un context istoric absolut special. Happy Presidents’ Day! Trăiască adevărații președinți!
1.2.2011 12:00

De ce

A devenit o modă și nu-i deloc rău. Se spune chiar că blogging-ul are efecte pozitive asupra sănătății noastre, ca o modalitate de a reflecta asupra experiențelor trăite într-un mod onest, transparent. Blogurile contribuie și la importante dezbateri publice, sunt o voce din ce în ce mai puternică și, cel puțin unele dintre ele, au un rol civic. Sunt un mecanism nou și important într-un sistem democratic reprezentativ în care fiecare cetățean poate să-și exprime opiniile, fără constrângeri speciale.

Pentru mine, acest blog este în primul rând o modalitate de a spune “mulțumesc” pentru tot ceea ce am primit în viață. Și, fără a avea vreun merit deosebit, am primit foarte multe, de la foarte mulți oameni. De la familie și prieteni, de la profesorii mei, de la colegii mei. De la români și țara mea. E timpul să dau ceva înapoi.

Astfel, sper ca rândurile pe care le scriu periodic să vă fie de folos. Sunt conștient că am beneficiat de oportunități pe care puțini români le-au avut vreodată. Parte din ele sunt rezultatul muncii mele; fără muncă nimic nu este posibil. Dar am avut și șanse în viață. Șanse pe care nu le merit mai mult decât alți tineri români talentați, inteligenți, muncitori și ambițioși. Vreau să-mi împărășesc gândurile în primul rând lor și sper să le pot transmite cât mai mult din ceea ce am învățat aici, peste hotare.

Vă mulțumesc.

28.1.2010 22:16

Noul paşoptism şi ecuaţia întoarcerii acasă

Am plecat la studii în Statele Unite în 2004, mai întîi pentru patru ani la Stanford, în California, şi apoi pentru încă trei la Harvard. De la mii de kilometri depărtare, România se vede astfel: o ţară cu un potenţial imens, în criză de lideri; o economie lipsită de prospeţime şi baze juridice solide, în căutare de investitori; o politică instabilă şi imprevizibilă, în lipsa unei viziuni durabile.
După 20 de ani de eşecuri, tentaţia abandonului este aproape irezistibilă, transformîndu-se într-un cinism continuu, deşi experienţa 1989 arată că între saturaţie şi revoluţie distanţa este de numai o scînteie. Astfel, de la mii de kilometri depărtare, pare că ne apropiem de un punct de inflexiune în evoluţia societăţii noastre: fie demarăm împreună modernizarea reală a României postcomuniste, fie rămînem izolaţi în deziluziile ei cotidiene.
Mihail Kogălniceanu spunea: „Întrebaţi istoria şi veţi şti cine sîntem, de unde venim şi unde mergem“. Dacă contextul prezent ni se pare dificil, ar fi util să ne amintim situaţia critică de la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd România nu exista pe harta Europei. Ţările române erau încă sub dominaţie străină şi se confruntau cu mari frămîntări politice şi sociale: sărăcie, boli, corupţie. Însă cîţiva tineri români, mai puţini de 100 cu totul, aveau pentru prima oară şansa să studieze la marile şcoli din străinătate – în Viena, Berlin şi Paris. Ceea ce a urmat se ştie bine: după ani de studiu, paşoptiştii au revenit acasă cu un spirit nou dobîndit în Occident şi au pus bazele statului naţional român modern.
Astăzi, sîntem peste 50.000 de studenţi români în străinătate. Se pun cîteva întrebări esenţiale: cîţi dintre noi vom reveni în ţară pentru a pune umărul la dezvoltarea României? Iar dacă întoarcerea noastră acasă devine o posibilitate reală, cum ne va primi societatea românească şi în ce condiţii vom putea face o diferenţă?
Pe 6 ianuarie 2010, la Gala Studenţilor Români din Străinătate, am căutat răspunsuri la astfel de întrebări, alături de 300 de studenţi şi absolvenţi români din străinătate şi peste 100 de jurnalişti, academicieni, politicieni şi lideri de opinie din mediul corporatist. Dinspre noi, cei plecaţi la studii peste hotare, s-au conturat cîteva concluzii fundamentale.
În primul rînd, întoarcerea acasă rămîne un deziderat important. Nu pentru noi toţi, fiindcă în unele cazuri străinătatea e singura opţiune viabilă: spre exemplu, pentru cei care studiază ştiinţele exacte şi care au oportunitatea de a face cercetare în cele mai performante laboratoare din lume. Aceştia vor rămîne acolo unde îşi pot valorifica potenţialul şi tot ceea ce le putem cere este să nu uite că sînt ambasadorii României pe plan mondial, modele de excelenţă pe care trebuie să le promovăm şi în rîndul tinerilor din ţară care pot să le calce pe urme.
Dacă România va pierde cu siguranţă aceste cîteva vîrfuri ca urmare a lipsei de investiţii în educaţie şi cercetare, nu acelaşi lucru se poate spune despre majoritatea românilor educaţi în străinătate. Există astăzi din ce în ce mai multe posibilităţi de afirmare profesională în România, în special în cadrul firmelor multinaţionale, deşi nivelul salarizării este ceva mai scăzut decît în Europa de Vest şi Statele Unite. O soluţie ar fi crearea unor perspective profesionale atractive pentru studenţii români de excepţie. Ar fi necesară implementarea unui sistem de tipul „up-or-out“, prin care cei mai buni angajaţi să poată avansa rapid spre poziţii executive şi de leadership. Aceasta ar fi în interesul companiilor private care îşi doresc, în mod firesc, să performeze în raport cu alte firme, inclusiv prin atragerea absolvenţilor români de valoare şi printr-un management coerent al resurselor umane. Avînd speranţa unor promovări rapide şi certitudinea unor salarii relativ competitive, tinerii români educaţi la universităţi de prestigiu ar analiza cu mai mult entuziasm posibilitatea revenirii în ţară.
În plus, beneficiile materiale nu reprezintă decît o singură variabilă în ecuaţia întoarcerii acasă. Părinţii, prietenii şi sentimentul unic al apartenenţei la cultura şi societatea românească cîntăresc mult în balanţa opţiunilor profesionale, chiar într-o lume globală despre care se spune că tinde să reducă importanţa identităţii individuale. Conform acestei teorii, patriotismul e un termen învechit, iar datoria de a contribui la dezvoltarea societăţii în care ne-am format este nulă. Nimeni nu poate nega tendinţele de globalizare, însă o lume plată nu înseamnă neapărat o lume complet uniformă. Din contră, tinerii români din străinătate pot depune mărturie că depărtarea şi dorul de ţară capătă de multe ori expresia mîndriei de a fi român, iar stabilitatea identităţii noastre naţionale devine un reper fundamental în societăţile diverse în care studiem şi muncim.
Astfel, riscul ca studenţii şi absolvenţii români din străinătate să întoarcă complet spatele României rămîne redus. Adevăratul risc e ca România să întoarcă spatele acestor tineri valoroşi, o ameninţare la adresa celor care au succes fără a avea merite, în special în instituţiile publice. Şi totuşi, modernizarea României ar trebui să înceapă tocmai dinspre sectorul de stat, prin voinţă politică pentru implementarea unor reforme curajoase şi aplicarea legilor. Or, aceste schimbări, de altfel esenţiale, depind în mare parte chiar de beneficiarii actualului sistem. În ce condiţii ar renunţa aceştia de bunăvoie la puterea acumulată?
Probabil că măcar 100 dintre noi, noii paşoptişti, vom avea curajul de a reveni în România pe termen mediu şi lung, în sectorul privat şi în cel public, cu dorinţa de a acţiona pe baza altor valori, cu integritate, competenţă şi profesionalism. Din motivele expuse mai sus, misiunea noastră nu va fi una uşoară, însă contextul ne poate fi favorabil. Se spune că puterea nu se oferă, ci se ia. Însă mai degrabă puterea se negociază, în special în clipele decisive din istoria unui popor. De la mii de kilometri depărtare, România pare că se apropie de un astfel de moment.
Articol publicat în Dilema Veche: Noul paşoptism şi ecuaţia întoarcerii acasă