{content}
28.1.2010 22:16
Noul paşoptism şi ecuaţia întoarcerii acasă
Am plecat la studii în Statele Unite în 2004, mai întîi pentru patru ani la Stanford, în California, şi apoi pentru încă trei la Harvard. De la mii de kilometri depărtare, România se vede astfel: o ţară cu un potenţial imens, în criză de lideri; o economie lipsită de prospeţime şi baze juridice solide, în căutare de investitori; o politică instabilă şi imprevizibilă, în lipsa unei viziuni durabile.După 20 de ani de eşecuri, tentaţia abandonului este aproape irezistibilă, transformîndu-se într-un cinism continuu, deşi experienţa 1989 arată că între saturaţie şi revoluţie distanţa este de numai o scînteie. Astfel, de la mii de kilometri depărtare, pare că ne apropiem de un punct de inflexiune în evoluţia societăţii noastre: fie demarăm împreună modernizarea reală a României postcomuniste, fie rămînem izolaţi în deziluziile ei cotidiene.
Mihail Kogălniceanu spunea: „Întrebaţi istoria şi veţi şti cine sîntem, de unde venim şi unde mergem“. Dacă contextul prezent ni se pare dificil, ar fi util să ne amintim situaţia critică de la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd România nu exista pe harta Europei. Ţările române erau încă sub dominaţie străină şi se confruntau cu mari frămîntări politice şi sociale: sărăcie, boli, corupţie. Însă cîţiva tineri români, mai puţini de 100 cu totul, aveau pentru prima oară şansa să studieze la marile şcoli din străinătate – în Viena, Berlin şi Paris. Ceea ce a urmat se ştie bine: după ani de studiu, paşoptiştii au revenit acasă cu un spirit nou dobîndit în Occident şi au pus bazele statului naţional român modern.
Astăzi, sîntem peste 50.000 de studenţi români în străinătate. Se pun cîteva întrebări esenţiale: cîţi dintre noi vom reveni în ţară pentru a pune umărul la dezvoltarea României? Iar dacă întoarcerea noastră acasă devine o posibilitate reală, cum ne va primi societatea românească şi în ce condiţii vom putea face o diferenţă?
Pe 6 ianuarie 2010, la Gala Studenţilor Români din Străinătate, am căutat răspunsuri la astfel de întrebări, alături de 300 de studenţi şi absolvenţi români din străinătate şi peste 100 de jurnalişti, academicieni, politicieni şi lideri de opinie din mediul corporatist. Dinspre noi, cei plecaţi la studii peste hotare, s-au conturat cîteva concluzii fundamentale.
În primul rînd, întoarcerea acasă rămîne un deziderat important. Nu pentru noi toţi, fiindcă în unele cazuri străinătatea e singura opţiune viabilă: spre exemplu, pentru cei care studiază ştiinţele exacte şi care au oportunitatea de a face cercetare în cele mai performante laboratoare din lume. Aceştia vor rămîne acolo unde îşi pot valorifica potenţialul şi tot ceea ce le putem cere este să nu uite că sînt ambasadorii României pe plan mondial, modele de excelenţă pe care trebuie să le promovăm şi în rîndul tinerilor din ţară care pot să le calce pe urme.
Dacă România va pierde cu siguranţă aceste cîteva vîrfuri ca urmare a lipsei de investiţii în educaţie şi cercetare, nu acelaşi lucru se poate spune despre majoritatea românilor educaţi în străinătate. Există astăzi din ce în ce mai multe posibilităţi de afirmare profesională în România, în special în cadrul firmelor multinaţionale, deşi nivelul salarizării este ceva mai scăzut decît în Europa de Vest şi Statele Unite. O soluţie ar fi crearea unor perspective profesionale atractive pentru studenţii români de excepţie. Ar fi necesară implementarea unui sistem de tipul „up-or-out“, prin care cei mai buni angajaţi să poată avansa rapid spre poziţii executive şi de leadership. Aceasta ar fi în interesul companiilor private care îşi doresc, în mod firesc, să performeze în raport cu alte firme, inclusiv prin atragerea absolvenţilor români de valoare şi printr-un management coerent al resurselor umane. Avînd speranţa unor promovări rapide şi certitudinea unor salarii relativ competitive, tinerii români educaţi la universităţi de prestigiu ar analiza cu mai mult entuziasm posibilitatea revenirii în ţară.
În plus, beneficiile materiale nu reprezintă decît o singură variabilă în ecuaţia întoarcerii acasă. Părinţii, prietenii şi sentimentul unic al apartenenţei la cultura şi societatea românească cîntăresc mult în balanţa opţiunilor profesionale, chiar într-o lume globală despre care se spune că tinde să reducă importanţa identităţii individuale. Conform acestei teorii, patriotismul e un termen învechit, iar datoria de a contribui la dezvoltarea societăţii în care ne-am format este nulă. Nimeni nu poate nega tendinţele de globalizare, însă o lume plată nu înseamnă neapărat o lume complet uniformă. Din contră, tinerii români din străinătate pot depune mărturie că depărtarea şi dorul de ţară capătă de multe ori expresia mîndriei de a fi român, iar stabilitatea identităţii noastre naţionale devine un reper fundamental în societăţile diverse în care studiem şi muncim.
Astfel, riscul ca studenţii şi absolvenţii români din străinătate să întoarcă complet spatele României rămîne redus. Adevăratul risc e ca România să întoarcă spatele acestor tineri valoroşi, o ameninţare la adresa celor care au succes fără a avea merite, în special în instituţiile publice. Şi totuşi, modernizarea României ar trebui să înceapă tocmai dinspre sectorul de stat, prin voinţă politică pentru implementarea unor reforme curajoase şi aplicarea legilor. Or, aceste schimbări, de altfel esenţiale, depind în mare parte chiar de beneficiarii actualului sistem. În ce condiţii ar renunţa aceştia de bunăvoie la puterea acumulată?
Probabil că măcar 100 dintre noi, noii paşoptişti, vom avea curajul de a reveni în România pe termen mediu şi lung, în sectorul privat şi în cel public, cu dorinţa de a acţiona pe baza altor valori, cu integritate, competenţă şi profesionalism. Din motivele expuse mai sus, misiunea noastră nu va fi una uşoară, însă contextul ne poate fi favorabil. Se spune că puterea nu se oferă, ci se ia. Însă mai degrabă puterea se negociază, în special în clipele decisive din istoria unui popor. De la mii de kilometri depărtare, România pare că se apropie de un astfel de moment.
Articol publicat în Dilema Veche: Noul paşoptism şi ecuaţia întoarcerii acasă