30.7.2021 10:05

Alegerile din PNL și alegerea mea: o singură echipă

Pe cât de puternică este democrația internă a partidelor românești, pe atât de puternică este democrația României. Și avem nevoie de o democrație solidă nu doar pentru a sancționa abuzuri precum cele care au scos în stradă milioane de români în 2017-2018, ci și pentru că fără domnia legii vom rata cea mai mare șansă a țării într-o generație: peste 80 de miliarde de euro pentru dezvoltarea României. Sunt bani europeni prin care putem recupera distanța față de Vest până în 2030 și putem aduce acasă milioanele de români alungați de lipsa locurilor de muncă, a infrastructurii și a speranțelor de mai bine.

Mă voi referi în cele ce urmează doar la Partidul Național Liberal, din care fac parte, dar am convingerea că aceste gânduri rezonează dincolo de PNL. De altfel, m-am hotărât să le scriu și pentru că am primit acest feedback de la cetățeni. Iar întâia datorie a unui om politic este să îi asculte pe cei pe care îi slujește. Politica este despre cetățeni, nu despre politicieni.

Competiția din cadrul Partidului Național Liberal este sănătoasă și este bine că există, la toate nivelurile. Dar nu trebuie să acapareze agenda publică (pandemia, PNRR, reformele asumate sunt mult mai importante) și nici să ignore faptul că adversarii PNL și ai României liberale sunt în afara partidului, nu în interior. La fel de adevărat, nu trebuie să fie o luptă personală, despre X vs. Y, ci o competiție a viziunilor, principiilor și ideilor pentru viitorul Partidului Național Liberal și al României.

Dacă aplică aceste principii, PNL are șansa de a fi un exemplu pentru toate partidele și de a atrage alături, în arena publică, cetățeni dornici să se implice în schimbarea țării. Aceste alegeri vin și trec, dar cea mai importantă bătălie rămâne cea pentru dezvoltarea României. Pentru a o câștiga, PNL, cel mai important partid de dreapta al țării, este condamnat să rămână puternic și unit.

Fără voia mea am fost, în ultima perioadă, asociat ambelor echipe ale candidaților anunțați. Au fost zile în care apăream dimineața într-o tabăra și seara în alta, în publicații diferite. Numele meu a fost inclus pe felurite liste și calcule, fără să mă întrebe nimeni nimic. S-au făcut afirmații publice privind apartenența mea la diverse grupuri. Nu le-am comentat în niciun fel și nici nu o voi face.

Realitatea este una singură și am spus-o public de fiecare dată: ca președinte al PNL Sector 1, principala mea responsabilitate este să îi ascult înainte de toate pe colegii mei, să mă consult cu ei și să asigur un proces decizional pe deplin democratic. Îi respect pe fiecare în parte și am încredere în judecata lor. Așa că nu am pozat, nu am folosit #teamX sau #echipaY, nu m-am poziționat public, chiar dacă presiunile au fost mari și presa mă întreabă de luni de zile „cu cine merg”. 

Sunt liberal prin convingere și structură. Am intrat în PNL când am împlinit 16 ani, fiind îndrăgostit de istoria acestui partid de patrimoniu, cel mai vechi partid parlamentar din Uniunea Europeană. Viața m-a purtat apoi pe căi neașteptate. Am avut șansa să studiez la Stanford și Harvard, apoi să lucrez la Washington la Banca Mondială, ca expert în dezvoltare.

După 12 ani în SUA, am revenit în țară pentru un vis și am construit cu o mână de oameni un startup politic care, în primăvara lui 2019, a fuzionat cu Partidul Național Liberal. De ce? Pentru că România avea și are nevoie de o dreaptă unită, singura capabilă să dezvolte țara, în parteneriat cu Președintele Iohannis. Pentru că ne-am regăsit uniți în valori, principii și doctrină. Și pentru că există liberali care au făcut treabă pentru comunitățile lor și mi-au câștigat respectul (și nu doar mie, ci și milioanelor de români): Ilie Bolojan, Emil Boc, Ioan Popa, Adrian Veștea și mulți alții.

Deloc întâmplător, valorile liberale m-au ajutat să îmi mențin echilibrul în toată această perioadă complicată: libertatea, dialogul, respectul pentru argumentele fiecărui om în parte. Am auzit cândva o anecdotă, despre Ionel Brătianu și Iorga în Parlament. Se pare că savantul l-a întrebat: „Ce să învățăm noi de la un inginer, domnule Brătianu?” Răspunsul a fost memorabil: „Măsura, domnule profesor, măsura!” Nu sunt inginer, dar știu că trecutul PNL are lecții vitale pentru prezentul și viitorul acestui partid.

Iar adevărul este că pe 26 septembrie vom fi din nou o singură echipă, indiferent de câștigători. Echipa Partidului Național Liberal. Lucrurile spuse nu se vor putea șterge cu buretele peste noapte, rănile se vor vindeca greu. Dar misiunea crucială de a guverna România în cel mai important moment din ultimii 30 de ani va trebui să învingă orgoliile și tentația de a plăti polițe. Nimic nu se poate fără unitate.

E timpul să conștientizăm că această competiție este, mai presus de personalități individuale, despre ce facem mai departe cu Partidul Național Liberal și cu România. Și știți ce? Conform statutului PNL, fiecare candidat la funcția de președinte trebuie să vină cu o moțiune care să răspundă exact la această întrebare dificilă. Cu această platformă, până la Congres, merge în filialele din țară și are șansa să convingă toți membrii PNL că merită încrederea și votul lor.

În baza acestor argumente, alegerea mea este fără echivoc: merg cu o singură echipă, echipa Partidului Național Liberal. De reținut că aceasta nu este o pledoarie pentru neutralitate din partea tuturor colegilor mei, așa cum nu este o judecată sau o critică a celor care s-au poziționat. Este alegerea lor. Iar aceasta este alegerea mea: o opțiune proprie, asumată. Iar farmecul democrației și miezul liberalismului este tocmai libertatea de a alege.

Decizia mea a fost luată după consultarea și votul colegilor mei din conducerea PNL Sector 1, cărora le-am propus această cale. Le mulțumesc pentru curaj și verticalitate. Vom respecta milimetric statutul partidului, care prevede dezbaterea moțiunilor tuturor candidaților pentru președinția PNL, democratic, și supunerea acestora la vot.

Vom invita toți candidații la dezbateri cu Biroul Politic al PNL Sector 1, coordonatorii de zone și membrii din filiala noastră. Le vom adresa întrebări și vom face propuneri pentru a fi incluse în fiecare moțiune supusă votului. Vom decide obiectiv și fiecare delegat al PNL Sector 1 va vota, la congresul din 25 septembrie, așa cum îi dictează conștiința și principiile. Și, în același spirit liberal, fiecare coleg din filiala PNL Sector 1 are și va avea libertatea – dar și răspunderea – de a alege cea mai bună cale pentru PNL și pentru România. Până acum, avem doi candidați: Ludovic Orban și Florin Cîțu. Așteptăm cu interes viziunea domniilor lor pentru Partidul Național Liberal, oferindu-le garanția că în PNL Sector 1 vom dezbate fiecare detaliu, într-un exercițiu democratic ca la carte. Nu pentru că e ușor, ci pentru că așa e corect.

La un nivel minim, mă aștept ca cei care își asumă conducerea celui mai mare partid de dreapta din România să aibă răspunsuri pentru următoarele întrebări:

• Cum atragem buni profesioniști înspre politică și înspre PNL? Cum îi motivăm și ce perspective de carieră politică le oferim? Pe ce criterii? Cum implementăm meritocrația și principiul „omul potrivit la locul potrivit”?

• Cum generăm politici publice liberale ancorate atât în nevoile României, cât și în inovările occidentale („nudging”, zone metropolitane, GovTech etc.)? Ce facem cu think tank-ul PNL, Institutul de Studii Populare? Cum îl creștem? Ce programe de formare vom avea pentru membrii și simpatizanții noștri?

• Cum facem tranziția de la modelul subvențiilor generoase de la stat la sistemul donațiilor transparente, de la cât mai mulți cetățeni la firul ierbii? Pe când o platformă online pentru încasarea cotizațiilor și donațiilor?

• Cum și când vom digitaliza organizarea filialelor și votul membrilor PNL? Cum vom implica membrii în procesele decizionale, la nivelul fiecărei comunități, înțelegând că all politics is local, iar un partid puternic se construiește de jos în sus?

• Cum îmbunătățim mecanismele de comunicare în offline și mai ales în online, atât cele interne, cât și cele pentru publicul larg? Cum combatem știrile false ale competitorilor? Cum poziționăm marile teme liberale (sprijinirea mediului privat, investiții în infrastructură, dezvoltare urbană și regională, descentralizare, debirocratizare etc.), înlocuind fumigenele socialiste care au acaparat agenda publică?

În următoarele săptămâni, voi oferi în spațiul public câteva soluții proprii pentru toate aceste provocări. Cert este că fiecare funcție, politică sau publică, este vremelnică. Suntem trecători, iar istoria ne învață că cei care aleargă doar după glorie sfârșesc prin a fi uitați de toată lumea, pentru că nu apucă să ridice nimic trainic.

Am convingerea că România nu mai are timp pentru bătălii, răzbunări sau dezbinare. Avem în mâinile noastre cea mai înaltă misiune, în cel mai important moment din toată istoria recentă: aceea de a ne sluji țara. De a construi viitorul copiilor noștri, luând drept exemplu trecutul înaintașilor noștri. 

Revenind la Brătieni și reperele pe care ni le-au lăsat moștenire, închei prin cuvintele lui Ionel Brătianu despre Ion C. Brătianu, părintele fondator al Partidului Național Liberal și al României moderne: „De la tatăl meu am primit o mare învățătură. El ne zicea: în chestiunile mari să judeci cu inima; eu nu te înșală acolo unde mintea poate să se întunece.” Să luăm aminte și să ne ridicăm la înălțimea faptelor lor.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/agora-digi/alegerile-din-pnl-si-alegerea-mea-o-singura-echipa-1616155

4.6.2021 10:13

Editorial: PNRR, șansa României metropolitane

De la reformele lui Cuza, anunțate și solicitate de Convenția de la Paris din 1858, care cerea explicit „desființarea privilegiilor și egalitatea în fața legii”, reformele mari pe care le-a făcut acest popor au avut la bază nu doar voința politică internă, suverană, ci și angajamente externe. Cel mai bun exemplu recent este integrarea euro-atlantică a României, care a pus suficientă presiune pentru ieșirea din neocomunism spre o democrație consolidată, cu o piață liberă pentru oameni, capital și idei.

Dincolo de frustrările acumulate, România a primit cea mai mare șansă de dezvoltare prin apartenența la Uniunea Europeană. Nu doar prin cadrul financiar multianual ci și, iată, prin 30 de miliarde de euro alocate de Bruxelles pentru relansarea economică românească post-pandemie. Dar aici nu vorbim (doar) de bani, ci și de șansa istorică de a moderniza România.

Constrânși de cerințele clare ale „tragerii” banilor din PNRR, noi, oamenii politici ai acestei țări, vom fi forțați să facem reformele majore, amânate de prea mulți ani. De la depolitizarea funcției publice și digitalizare până la reforma pensiilor, bugetare multianuală și prioritizarea investițiilor publice pe criterii obiective. Toate sunt necesare, dar poate cea mai importantă reformă pe care România și-o poate asuma vizează principalele motoare economice ale țării: orașele. PNRR poate însemna saltul către România metropolitană. 

Să fie clar: dezvoltarea și urbanizarea merg mână în mână într-o economie liberă, peste tot în lume.

Creșterea României din ultimii 20 de ani s-a concentrat în jurul orașelor – nu doar Capitala și principalii poli de creștere (de ex., Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Craiova, Constanța etc.), ci și orașe secundare, reședințe de județ (de ex., Oradea, Reșița, Piatra Neamț, Bacău etc.).

Datele statistice ale Băncii Mondiale confirmă acest fapt: peste 98% din PIB-ul României este generat de zonele urbane de pe întreg cuprinsul țării. Mai mult decât atât, 73% din populația urbană a României trăiește la bloc, dar cartierele de blocuri construite în comunism au rămas, în pare parte, ca acum 30 de ani, poate doar cu unele spoieli sau reabilitări ale fațadelor. Iar reforma necesară este cât se poate de clară: regenerarea urbană. Toate proiectele majore de acest gen includ crearea de spații verzi, spații pietonale, spații partajate și scoaterea mașinilor de pe trotuare. Obiectivul e evident: creșterea calității vieții oamenilor, ceea ce înseamnă o economie locală mai puternică, deci investiții private mai mari, o forță de muncă mai atractivă, servicii publice mai performante.

Un alt aspect important vizează alocările de fonduri pe grupe de localități: o parte fixă și o parte variabilă, de exemplu în funcție de populație (65%). Este evident că un oraș ca Slatina nu poate primi aceeași alocare ca Iașul, așa cum Piatra Neamț nu poate primi o alocare similară cu cea a comunei Dragomirești. Nevoile sunt diferite, iar resursele trebuie să meargă cu prioritate acolo unde dau cel mai mare randament.

De asemenea, avem nevoie de o abordare a proceselor de dezvoltare la nivel metropolitan. Trebuie să ieșim din paradigma clasică a împărțirii UAT-urilor în clasicele municipiu, oraș, comună, sat și să fim ancorați în dinamicile sociale actuale, care ne arată, de exemplu, că o comună suburbie a unui oraș, cum este Floreștiul pentru Cluj-Napoca, nu mai are nimic în comun cu mediul rural, cu zeci de mii de rezidenți și nicio diferență față de municipiul învecinat. În zonele periurbane este și cel mai mare deficit de infrastructură, care nu a ținut pasul cu dezvoltarea imobiliară și creșterea demografică.

Este nevoie de un stimulent prin PNRR pentru dezvoltarea de proiecte metropolitane și/sau periurbane, realizate în parteneriat, în condițiile în care dezvoltarea haotică a orașelor este unul dintre principalii contributori la creșterea emisiilor cu gaz de efect de seră din România.

Proiectele trebuie să includă drumuri echipate cu benzi de transport public și pentru bicicliști, centuri verzi metropolitane (din 40 de reședințe de județ, doar 5 au peste 26mp/cap de locuitor de spațiu verde – norma recomandată de CE), infrastructură de business conectată la nevoile zonei, precum și infrastructură educațională nouă, la toate nivelurile.

Reiau ideea că este nevoie de o flexibilizare a marjelor în care administrațiile locale pot crește taxele și impozitele, în funcție de nevoi. În prezent, o treime din veniturile bugetelor locale provin din trei taxe și impozite locale – teren, proprietate și taxa pe autoturisme. O reformă a Codului Fiscal ar permite primăriilor din România să genereze o pondere mai mare a bugetului din surse proprii și să strângă venituri adiționale pentru investiții și servicii publice mai bune. La aceasta se adaugă și reforma cadrului achizițiilor publice, încă dominat de prezumția de corupție, ceea ce înseamnă proceduri greoaie, contestații și procese, în timp ce alte țării absorb fondurile pe repede înainte.

Iată doar câteva exemple de reforme majore, a căror necesitate va fi sigur înțeleasă de Comisie și a căror implementare va transforma România. Știu că în spațiul public sunt și mulți care trâmbițează că Europa ne impune una sau alta, că suntem condiționați sau restricționați, dar este momentul să facem un exercițiu de sinceritate: fără o asumare clară, clasa noastră politică și întregul sistem administrativ și birocratic nu s-au urnit prea ușor.

Așa că este momentul să mulțumim Uniunii nu doar că ne pune pe masă zeci de miliarde de euro, dar și că ne împinge de la spate să lăsăm lamentările și să ne apucăm de reforme. Putem avea astfel, până la finalul lui 2026, bazele României dezvoltate – România metropolitană.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/pnrr-sansa-romaniei-metropolitane-1539867

27.4.2021 11:39

Editorial: Drama unei generații pierdute despre care nu vorbește nimeni

Sunt zile agitate pe scena publică, chiar dacă este Săptămâna Mare. Politica are rostul ei, însă un lucru e cert: România are nevoie de mai mulți oameni politici și de mai puțini politicieni. Dincolo de tulburările de moment, provocările sistemice ale țării se acumulează și se agravează. Iar generațiile de sacrificiu par că nu se mai termină, iar unele generații riscă să se piardă de tot.

162.015 de copii preșcolari sau școlari din România au cel puțin un părinte plecat în străinătate. 74.972 dintre aceștia provin din mediul rural. Acestea sunt datele oficiale de la Ministerul Educației, pe care le-am primit ca răspuns la o întrebare adresată recent ca deputat în Parlamentul României. Acestea sunt cifrele unei drame despre care vorbim prea puțin în România: copiii care cresc singuri acasă. Și nu doar aceste cifre, pentru că sunt și destui copii neșcolarizați cu părinți plecați în diaspora; aceștia nu apar nu statisticile oficiale. Se spune că, în total, sunt peste 350.000 de copii în această situație.

Copiii care adorm cu lacrimi de dor pe obraz. Copiii rămași în urma unor părinți alungați din țara lor de lipsa șanselor și visurilor, pe care doar o recuperare rapidă a decalajelor față de Vest îi va aduce acasă. Până atunci, însă, ce facem cu această generație pierdută a copiilor singuri acasă?

Cifrele detaliate de la Ministerul Educației, pe care le puteți consulta aici, ne arată o radiografie dură. Moldova este, de departe, regiunea cea mai afectată. Județele „campioane” la procentul copiilor școlarizați care cresc fără părinți acasă sunt Vaslui: 11,54%, Botoșani: 11,58%, Bacău: 10,37%, Suceava: 9,50%, Neamț: 9,65%. Din restul țării se remarcă județul Caraș-Severin, cu 11,01%. La polul opus sunt București, cu cel mai mic procent – 0,8%, Ilfov – 2,08%, Cluj  – 2,22% și Alba – 3,93%,.

La nivel de localități, situația este, în destule cazuri, dramatică. Există o comună în care absolut toți copiii au părinți plecați la muncă în diaspora: comuna Rachelu, județul Tulcea. Foarte aproape de acest procent este și Valea Seacă, din județul Iași, cu 134 de copii cu părinți plecați în străinătate dintr-un total de 137. Vă mai las aici doar câteva exemple de localități în care procentul copiilor singuri acasă este covârșitor:

Județul Iași:

Ciortești: Total 94 – Cu părinți plecați 63

Lespezi: Total 190 – Cu părinți plecați 119

Mircești: Total 118 – Cu părinți plecați 64

Județul Suceava:

Oniceni: Total 176 – Cu părinți plecați 87

Ulma: Total 60 – Cu părinți plecați 48

Zvoriștea: Total 148- Cu părinți plecați 97

Județul Teleorman – Guruieni: Total 12- Cu părinți plecați 9

Județul Mureș – Grâușorul: Total 31- Cu părinți plecați 18

Județul Satu Mare  – Ser: Total 38- Cu părinți plecați 24

Care sunt consecințele?

Toate studiile în domeniu arată că acești copii, chinuiți de sentimentul de abandon și de vină, sunt expuși la riscuri grave, mai ales că majoritatea provin din mediul rural, cu acces limitat la oportunități. Riscurile variază de la dezvoltare psiho-socială deficitară (autoizolare, lipsa comunicării cu cei în grija cărora au rămas etc.), rezultate slabe la învățătură până la abandon școlar, infracționalitate infantilă sau mame adolescente.

Dincolo de aceste ipoteze de studiu, poți afla mai multe petrecând timp cu acești copii. În 2018, împreună cu câțiva oameni preocupaţi de acest subiect, am lansat programul SuperEroi, prin care ofeream mentorat copiilor singuri acasă din comunități afectate de migrație. Am derulat două programe pilot, în comuna Botoroaga, județul Teleorman, şi în comuna Adunații Copăceni, județul Giurgiu. Am întâlnit astfel peste 100 de copii rămași singuri acasă.

Încă mă gândesc foarte des la Ștefania, o fetiță de 7 ani, care mi-a spus că își dorește să fie președintele României când va fi mare. De ce? Ca să se asigure că niciun părinte nu o să mai plece și niciun copil nu o să mai crească singur acasă. Tot atunci am cunoscut un băiețel care mi-a spus că este cel mai bun la matematică din clasa lui. După ce l-am lăudat, i-am cerut detalii și mi-a rupt inima: „pentru că număr constant zilele până când tata vine acasă”. Nu minutele, nu orele, ci zilele. Iar mulți copii din generația pierdută numără săptămânile, lunile, sau poate chiar anii…

Ce putem face?

Am avut ocazia să cunosc mai bine doar câțiva dintre cei 162.015 de copii școlarizați, care cresc singuri acasă. Fiecare cu povestea lui, cu drama lui, dar cu aceleași șanse reduse la împlinirea visurilor lui, în țara lui. Totuși, ce rămâne de făcut?

În primul rând, să facem tot ceea trebuie pentru a-i păstra pe români în țară și pentru a-i întoarce acasă pe cei care au luat drumul străinătății. Într-un cuvânt: dezvoltare. Revenind la datele obținute de la Ministerul Educației, se vede cu ochiul liber corelația dintre gradul de sărăcie și numărul copiilor rămași singuri acasă. Astfel, codașii dezvoltării Vaslui, Botoșani sau Caraș-Severin sunt și locurile de unde pleacă cei mai mulți părinți în diaspora. La polul opus, regiunea București-Ilfov și centrele urbane dinamice acționează ca zone-magnet pentru investiții, companii și forța de muncă, iar numărul copiilor rămași singuri acasă este redus. Rețeta este simplă: investiții, investiții, investiții. Premisele bugetului pe 2021 sunt corecte, iar perspectiva celor peste 80 de miliarde din fonduri europene este încurajatoare. Rămâne acum să livrăm rezultate.

La fel de important, avem nevoie de intervenții punctuale pe termen scurt pentru a salva generația pierdută care nu mai are timp să aștepte. Sunt convins că sprijinul unui adult, atenţia oferită pentru nevoile de bază şi suportul permanent pot redefini traiectoria copiilor rămași singuri acasă. De la ajutor la teme, activități extra-școlare sau simple discuții, care nu pot fi abordate cu un bunic sau o mătușă, un mentor poate forma un copil şi îl poate pune pe un drum corect.

Lucrez, împreună cu echipa mea, la un proiect de lege care să definească la nivel naţional conceptul de mentorat pentru copiii cu părinți plecați în diaspora şi să stabilească cadrul unui parteneriat între scoli, inspectorate școlare, Ministerul Educaţiei, pe de o parte,  şi asociații şi ONG-uri de profil, pe de altă parte. Legea poate merge până la oferirea de facilități sau vouchere pentru copii sau pentru mentori, în funcție de impactul bugetar şi de nevoile identificate. Nu este un proiect simplu. Mai avem nevoie de discuții, consultări și schimburi de idei până vom ajunge la o primă formă, dar este un subiect vital pentru viitorul a sute de mii de copii. Și al nostru, al tuturor.

Modele avem dintre țări mult mai dezvoltate, care au înțeles foarte devreme rolul mentoratului în modelarea viitorului categoriilor vulnerabile și au aplicat cu succes diverse programe în acest sens. Am detaliat câteva dintre aceste exemple de bune practici în aici. Soluții există. Voință există. Restul înseamnă doar viziune și muncă. Ce scuză vom avea, peste decenii, când ne vom uita în ochii acestor copii și nu vom ști să le răspundem la întrebarea: „de ce nu ați făcut mai mult pentru noi?”

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/drama-unei-generatii-pierdute-despre-care-nu-vorbeste-nimeni-1509993

16.4.2021 11:43

Editorial: A fi sau a nu fi. Lider, nu ministru

O singura persoana putea, dintr-o frază, să rezolve criza politică: Vlad Voiculescu. “Regret decizia Premierului, nu sunt de acord cu ea, dar pentru binele țării am hotărât să fac un pas în spate. Fac un apel public către colegii mei de partid să rămână la guvernare în aceste momente grele pentru români, iar tuturor susținătorilor mei le spun: mergem mai departe!”

Conferința de presă a fostului ministru al Sănătății a decurs, din păcate, complet diferit. Am sperat că amână momentul primelor mesaje publice după demitere tocmai ca să nu facă declarații la cald, ca să își cântărească bine cuvintele și să vină în fața românilor ca un playmaker, nu ca un dealbreaker. Vlad Voiculescu ar fi putut fi astăzi un erou, nu doar pentru fanii devotați, ci pentru o țară întreagă. Ar fi reușit, astfel, să proiecteze imaginea unui lider autentic, responsabil și puternic, fără orgolii și fără interese politice. Adică fix ceea ce a reușit în anii din urmă.

În schimb, a ales calea mai ușoară a unor mesaje politice care, e cert, generează emoție, dar nu rezolvă nimic. Și nici nu se bazează pe argumente clare, logice. „Mafia”, „lupta cu Mafia”, „sistemul”, „avem indicii că numărul de morți raportat este diferit de cel real”, „am început o investigație, dar nu am fost lăsați să o terminăm”, „sistemul nu vrea transparență”, „am deranjat”. Această retorică inflamează situația și amână rezolvarea crizei. Ar fi fost mult mai util un bilanț la rece, cu cifre și argumente clare, ale mandatului de ministru, împreună cu apelul către succesor, oricare ar fi el sau ea, de a continua proiectele începute.

Vlad Voiculescu are multe calități. În plan civic, a gândit și derulat proiecte minunate, iar asta nu e deloc puțin lucru și nici nu poate fi umbrit de unele ezitări sau erori mai recente, recunoscute chiar de către fostul ministru. Vlad Voiculescu este un politician tânăr. Ar fi putut să transforme această criză, plecată de la un șir de erori neforțate, într-o imensă oportunitate. Ar fi schimbat radical dezbaterea publică și ar fi dat peste nas tuturor celor care jubilează astăzi că există o criză în coaliția de dreapta – aceiași care, până mai ieri, dinamitau o țară întreagă pentru propriile lor orgolii și interese.

Ar fi putut să spună „stop și de la capăt” și să revină în stil mare într-o viitoare configurație a arenei publice, chiar dacă actuala etapă politică nu a decurs conform așteptărilor.

Serviciul public nu este despre cei care îl fac, ci despre cei pentru care îl fac. Nu este despre politicieni, este despre cetățeni. Iar România are astăzi nevoie, mai mult ca oricând, de lideri, nu de politicieni. Diferența dintre ei este simplă: politicienii se gândesc la următoarele alegeri, liderii se gândesc la următoarele generații.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/a-fi-sau-a-nu-fi-lider-nu-ministru-1497557

1.4.2021 10:34

Editorial: Dacă ținem ochii închiși, istoria se va repeta. Și nu ne (mai) iartă

La distanță de doar câteva zile, marea noastră actrița Maia Morgenstern a primit replici antisemite de la un invitat într-o întâlnire cu directorii de instituții de cultură și o amenințare oribilă cu moartea. Mesajul îi transmitea că va fi supusă, împreună cu familia ei, la tratamente inumane, că va fi incendiat Teatrul Evreiesc şi toţi actorii de acolo. Autoritățile au transmis că autorul a fost prins și sper să primească o pedeapsă exemplară.

Dar nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece că este o excepție. În realitate, acest derapaj extrem scoate la iveală o problemă care arde mocnit de ceva timp, nu doar în Europa, ci în întreaga lume. Și, iată, inclusiv în România. Creșterea ignoranței în rândul tinerilor cu privire la aspectele istorice îi face vulnerabili în fața prejudecăților și dezinformării. Mai mult, anumite narative extremiste post-comuniste din Europa de Est descriu o istorie distorsionată, în care localnicii sunt victimele, iar comunitățile evreiești sunt blamate pentru rolul de reminder constant al rolului jucat de europeni în Holocaust.

În 2014-2015, 35% dintre români aveau manifestări antisemite. Studiul realizat de ADL arată că românii chestionați sunt de acord cu afirmații de genul: „Evreii sunt mai loiali Israelului decât țării în care locuiesc”, „Evreii au prea multă putere în lumea de afaceri” sau „vorbesc prea mult despre Holocaust”. Conform unui studiu similar derulat în toate țările, peste un sfert din populația lumii are atitudini de acest gen la adresa evreilor. 

În 2019, s-a constatat o creștere clară a antisemitismului în Europa de Est, unde găsim cele mai mari scoruri – Polonia (48%), Ungaria (42%). Surprinde pe cineva că se întâmplă chiar în democrațiile iliberale? Dar nu sunt doar acestea. La nivel global, se înregistrează anual creșteri ale manifestărilor antisemite, atât în spațiul public, cât și în cel privat. Exprimările de tipul  „evreii la gaz” și „moarte sioniștilor” au crescut nesiguranța fizică, la care se adaugă și o cifră dureroasă: 13 evrei au fost uciși în 2018, cel mai mare număr comparativ cu anii precedenți. În România, în 2018 au fost  înregistrate 13 incidente antisemite, conform datelor raportate de Agenția Europeană pentru Drepturile Omului. Consiliul Suprem al Magistraturii a anunțat, pentru același an, 76 de procese pe spețe privitoare la antisemitism, dintre care 55 au fost rezolvate și 34 de persoane condamnate.

România are o legislație care pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și cu interzicerea unor drepturi promovarea în public a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor fasciste, legionare sau xenofobe. Dar mai avem de lucrat la urmele istoriei pe prezentul nostru. 

Cu doar câțiva ani în urmă, un anume Șerban Suru, lider al Partidului Legiunea Creștină nega Holocaustul și executa un salut nazist in fata Institutului Elie Wiesel, fără să fie sancționat. Iar acest așa-zis partid a încercat să se înregistreze, cortul pentru semnături stând o săptămână în centrul Bucureștiului. Prin 2012 au fost câteva mișcări care se considerau urmașe ale Mișcării Legionare, unul folosind chiar numele „Totul pentru țară” al partidul legionar din interbelic înființat de Corneliu Zelea Codreanu. Undeva în Bucureştiul de azi, pe Str. Iacob Negruzzi la nr. 1 pare sa fie sediul unei mișcări legionare, din pozele pe care mi le-a transmis recent un cetățean indignat.

Toate acestea au trecut mai mult sau mai puțin neobservate de opinia publică. Totuși, judecând după protestele din aceste zile și după diverse manifestări ale unor colegi de arenă publică, nu putem afirma că nu au lăsat urme. 

Un mod de a ne apleca asupra acestor manifestări este să analizăm mai bine legislația în vigoare, împreună cu istorici și specialiști, și să ne asigurăm că avem un cadru care să sancționeze exemplar derapajele, eventual prin creșterea sancțiunilor. Apoi, să fim mai atenți la semnalele pe care le primim din societate.

La nivelul Uniunii Europene, combaterea antisemitismului se face pe mai multe direcții, cele mai importante vizând identificarea și stoparea mesajelor online în această direcție și identificarea metodelor de educare a generațiilor tinere. 

Pentru combaterea eficientă a conținutului online cu tente antisemite, este nevoie de proceduri mai clare de notificare și acțiune, cu reguli transparente pentru semnalizarea și blocarea acestuia. Acest sistem poate fi implementat și de site-urile serioase din România, ce includ comentarii de la utilizatori, în cadrul cărora se pot strecura derapaje. 

Sigur că că deciziile de eliminare a conținutului trebuie să fie exacte și întemeiate, mai ales atunci când sunt utilizate instrumente automatizate, pentru a respecta deplin drepturile fundamentale, libertatea de exprimare și normele de protecție a datelor.

În egală măsură, putem stabili cadrul unei cooperări mai strânse cu autoritățile, pe care să le putem sesiza rapid, online și fără bătăi de cap dacă identificăm conținut cu amenințări la adresa vieții sau siguranței personale. Fără excese, dar având convingerea că suntem ascultați. 

Tot de la nivelul UE putem adopta și alte măsuri, cum ar fi întâlniri constante cu reprezentanții comunităților evreiești, proiecte de protejare a cimitirelor, în parteneriat cu autoritățile locale și societatea civilă, precum și cursuri de formare pentru oficiali ai statului român, din diverse autorități, privind antisemitismul și rememorarea Holocaustului și drepturile fundamentale. Efectele dovedite sunt creșterea gradului de conștientizare internă cu privire la prejudecățile și stereotipurile anti-evreiești, precum și metode de combatere a fenomenului. De asemenea, un program de sprijin pentru victimele atacurilor de acest gen, cu violențe de limbaj sau fizice, poate ajuta la definirea unui spațiu mai sigur. 

O componentă importantă este și prevenția, care trebuie începută de la vârste cât mai fragede. De exemplu, în școlile franceze se predă toleranța și se învață despre pericolele antisemitismului. Elevii merg în locuri istorice, nu doar de ziua națională dedicată comemorării Holocaustului, ci și cu alte ocazii. În România, această zi națională se marchează doar cu mesaje pe Facebook și eventual câteva evenimente punctuale. Avem nevoie de mai mult și pentru mai multe categorii de vârstă, ca să ne asigurăm că generațiile tinere au toate informațiile necesare. 

Soluții pot fi identificate pe mai multe planuri și din mai multe state membre (și nu numai). Primul pas este să conștientizăm că există această problemă și să înțelegem că istoria se poate repeta, mai ales dacă alegem ignoranța. Într-una dintre cărțile sale de căpătâi, „Viața pe un peron”, unicul Octavian Paler scria cuvinte care ne-ar ajuta să acționăm, nu doar să contemplăm: „Tortură, ma­sacre, ruguri. Iată istoria! Un trecut de noapte şi sânge. Trebuie să căutăm lumina în viitor”. Iar viitorul ne aparține, dacă ne asumăm trecutul și înțelegem prezentul.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/daca-tinem-ochii-inchisi-istoria-se-va-repeta-si-nu-ne-mai-iarta-1480413

14.3.2021 11:15

Editorial: Vântul schimbării și antreprenorii români: ce alegem între ziduri și mori de vânt?

Un vechi proverb spune că atunci când vântul schimbării suflă, unii oameni construiesc ziduri, iar alții mori de vânt sau, dacă vreți, centrale eoliene, în secolul nostru.

Recent, de la tribuna Parlamentului, am făcut un lucru mai puțin obișnuit, judecând după reacțiile stârnite: le-am mulțumit antreprenorilor și managerilor din mediul privat, care își plătesc taxele și susțin economia românească. Ar trebui să fie un gest firesc. Reiau acest mesaj, tocmai pentru că prea mulți colegi de arenă publică parau uitat că banii la buget nu vin de la eternul și atotputernicul stat, ca pe vremea comunismului, ci de la mediul privat și de la noi toți, cetățeni ai acestei țări

Odată cu asumarea unor reforme profunde, îndelung amânate, acum posibile prin ancorarea în mecanismele de condiționalitate externă ale PNRR, este un moment perfect să ne arătăm recunoștința prim fapte: să construim pentru antreprenorii noștri mori de vânt moderne, punând la pământ zidurile birocrației, incompetenței și aroganței funcționărești fără cap. Putem începe cu un cadru legislativ stabil, modern, care să susțină antreprenorii români dornici să crească și să rămână aici, acasă. 

O simplă privire asupra ecosistemului antreprenorial românesc ne arată, flagrant, un mare paradox. Lumea vorbește despre unicorni, scale-up, venture capital etc. Noi vorbim de SNC, SCS, SCA, SA, SRL. Acestea sunt tipurile de societăți reglementate de legea societăților comerciale, adoptată în data de 16 noiembrie 1990. Pe vremea aceea aveam „Adunarea Deputaților”, cu Dan Marțian președinte, iar la Senat era președinte Alexandru Bârlădeanu.

Nu comentez cunoștințele legate de economia de piață ale acelei generații, admit și faptul că legea 31/1990 a fost modificată (a se citi cârpită) de câteva zeci de ori până azi. Dar sub nicio formă nu asigură un cadru adecvat pentru dezvoltarea României în paradigma revoluției industriale 4.0. Așa că putem să continuăm să vorbim de Silicon Valley de România, dar hai să recunoaștem că în bună măsură facem servicii de bază și suport, inovația în antreprenoriat fiind aproape inexistentă (și constant descurajată). 

Într-adevăr, investițiile României în cercetare și dezvoltare sunt la cel mai redus nivel din UE – 0,5% din PIB. Pe cap de locuitor, suma este de 12,6 ori mai mică decât media UEProducția științifică rezultată din colaborarea mediului public cu cel privat a clasat România în 2018 pe locul 26 din 28 țări ale UE.

Activitatea de inovare de produs și proces este dependentă de finanțarea publică, cel puțin pe termen scurt. 75,3% dintre întreprinderile din România consideră că nu au niciun motiv pentru a inova și doar 14,5% dintre acestea declară că au luat în considerare necesitatea inovării, dar au întâmpinat bariere în acest sens, conform unui raport INS din 2018.

Un studiu publicat de Academia Română oferă o analiză a situației sectorului IMM din care reiese că implicarea întreprinderilor mici și mijlocii în activitatea de cercetare-dezvoltare este marginală. Concluziile sunt simple: 75% dintre IMM-uri nu au fost niciodată implicate în astfel de activități, iar 59% dintre acestea nu au introdus nicio inovație în ultimii 3 ani.

Ce ne spun toate aceste date? În primul rând, e timpul să investim masiv. În oameni, în proiecte, în infrastructură de cercetare. Să încurajăm mediul privat să inoveze și să creăm un mediu propice responsabilității în business – firmele mari pot transfera know-how și tehnologie către cele mai mici.

Din fericire, Uniunea Europeană alocă 100 de miliarde de euro pentru cercetare-dezvoltare-inovare în perioada 2021-2027. 70% din aceste fonduri se vor îndrepta către IMM-urile inovative, disruptive şi cu potenţial de extindere, conform unor date INACO. O oportunitate unică pentru companiile şi instituţiile de cercetare româneşti deopotrivă, în contextul în care pornim de la coada Europei, dar nu de la zero.

În mod special, sectoarele auto și IT&C dau semnale pozitive în ceea ce privește potențialul de inovare, iar resursa umană de vârf rămâne una de calitate, atât în țară, cât și în diaspora academiromânească, pe care putem să o încurajăm să revină acasă.

Companiile mici și mijlocii sunt motorul economiei, peste tot în lume. La nivel global, ele angajează jumătate din forța totală de muncă, iar în România 66%, conform unui studiu derulat în cadrul programului RoWin – Succes în România. Același studiu remarcă afacerile mici de tip start-up sau scale-up ca o categorie distinctă desprinsă din IMM-uri, fiind definite printr-un proces de creștere accelerată. Acestea contribuie semnificativ la dezvoltarea socio-economică prin crearea de noi locuri de muncă, la creșterea dinamismului economic prin stimularea inovației, dar și la crearea de noi industrii.

UE definește IMM-urile prin numărul de angajați și cifra de afaceri. Termenul de startup nu are încă o definiție oficială, dar identificarea se face după trei criterii importante: vârsta afacerii (mai puțin de 5-10 ani, în funcție de sector), gradul de inovare (al produsului, serviciului sau modelul de business), potențialulde scalare (intenția de a crește numărul de angajați și/sau piețele de operare).

Silicon Valley de România a devenit o expresie tot mai des auzită, pe care presa a consacrat-o, care arată mândria noastră pentru o resursă importantă a acestei țări. Realitatea este, însă, departe. Ca să transformăm această dorință în realitate, avem câteva decalaje strategice de recuperat.

Nu doar sute de mii de ingineri sau investiții de sute de milioane de euro, ci în primul rând un cadru legislativ care să stimuleze realmente ecosistemul antreprenorial. Aproape la unison, antreprenorii români cer simplificarea reglementărilor și taxării startup-urilor, încurajarea inovației și asigurarea stabilității mediului de reglementare

Sigur că nu toate aceste deziderate sunt realizabile într-un termen scurt. Poate că reducerea taxelor nu este o soluție acum, când România trece printr-o criză fără precedent, dar nu avem motive să nu simplificăm reglementările pentru startup-uri sau să încurajăm inovația prin stimulente fiscale. Este clar că legea societăților comerciale trebuie schimbată. Așa se face că, astăzi, un antreprenor la început de drum are de ales între un SRL restrictiv și un SA greoi

Avem nevoie să adaptăm legile la nevoile și cerințele societății actuale. Să creăm un cadru care să le permită startup-urilor să crească acasă. Să ne permită nouă să avem unicorni născuți și crescuți în România, nu doar cu fondatori români. Putem începe cu variante simple, precum încurajarea investițiilor în capitaluri proprii și a reinvestirii dividendelor, dar și facilitareaprogramelor de tip stock options.

Aici logica e simplă: dau opțiunea unui angajat al unei companii aflate la început de drum să investească nu doar timp, ci și încredere în viitorul acelui business. Semnez un contract pentru o sumă anume – de exemplu, 2000 de euro pe lună salariu, cât își permite un start-up, sumă la care nu poate concura cu giganții tech, prezenți inclusiv pe piața românească. Dar mai ofer ceva: 1000 de acțiuni în startup-ul meu, la valoarea totală de 10.000 de euro, care pot fi deținute peste un număr de ani, să zicem 5 ani.

Angajatul are toată motivația din lume să tragă pentru succesul companiei mele și să rămână 5 ani pentru a-și putea cumpăra acțiunile la suma inițială stabilită, în timp ce pe piață acestea pot să valoreze de 10 sau de 100 de ori mai mult.  Pentru asta e nevoie de soluții legislative noi în România, cum ar fi crearea de noi forme de asociere care să nu fie nici SRL, nici SA, ci o variantă hibrid care să faciliteze acest gen de programe și investiții. 

În loc de concluzie, fac un apel public către toți cei care înțeleg rolul esențial al IMM-urilor în dezvoltarea unei economii. Vântul schimbării bate pe ritmul tot mai alert al revoluției industriale 4.0. Pandemia nu a oprit aceste evoluții, ci doar le-a accelerat. Inclusiv în România, care a început să iasă din evul mediu al declarațiilor online care se depun la etajul doi. Și trebuie să continue pe acest drum, cu toată rezistența celor alecăror salarii și putere arbitrară se clatină în noua logică.

Rolul politicienilor în tot acest context? Să fim înțelepți și să dăm jos zidurile ridicate de birocrații iubitori de ștampilă și dosar cu șine. Să ne dăm din calea inițiativei private șiprofităm de vântul schimbării cumori de vânt” de ultimă generație. Antreprenorii români pot fi campioni mondiali când evadează din țară, au demonstrat-o deja. E timpul să-i lăsăm să o facă și la ei acasă.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/vantul-schimbarii-si-antreprenorii-romani-ce-alegem-intre-ziduri-si-mori-de-vant-1467843

23.2.2021 11:13

Ce alegem pentru România: dezvoltare vs. populism

În 2020, mai exact pe 21 iulie, Europa și-a învins demonii dezbinării și ai populismului, a înțeles că problemele comune au nevoie de soluții comune și a ales calea solidarității. Pentru România, a fost ziua care ne-a dat nu doar acces la tratamente și vaccinuri pentru a ne face bine pe termen scurt, dar și cea mai mare șansă la dezvoltare pe termen lung.

Mai exact: 84 de miliarde de euro bani europeni, o oportunitate cu care nu ne-am întâlnit în ultimele trei decenii și, probabil, nu ne vom mai întâlni prea curând. Astfel, în 2021 și în anii ce urmează suntem condamnați să alegem singura rețetă sigură de creștere economică: investiții, investiții, investiții. 

Până mai ieri, am pierdut ani prețioși în cursa pentru dezvoltare. În timp ce în SUA se pregăteau 200 de miliarde de dolari pentru revitalizarea infrastructurii (2016), miniștrii PSD ai transporturilor spuneau public că nu doresc autostrăzi pentru că ar însemna că salariile vor crește și investitorii vor pleca în alte părți (iunie 2018).

În timp ce Polonia construia cel mai mare aeroport din Europa și Turcia cel mai mare din lume, PSD inaugura cu surle și trâmbițe cioturi de autostradă, apoi surpate, blocate sau pur și simplu ignorate (de ex., drumul expres Pitești-Craiova, autostrada Sibiu-Orăștie și multe altele).

Așa se face că în România anului 2020 unul din doi români avea toaleta în fundul curții, cinci români mureau zilnic pe șoselele patriei (dublul mediei UE), iar cel mai mare producător din România pierdea 68 de euro pentru fiecare mașină ieșită din uzină din cauza lipsei autostrăzii Pitești-Sibiu.

Din fericire, am primit (din nou) o mână salvatoare de la Europa. Banii pe care UE îi va acorda României în următorul exercițiu financiar reprezintă șansa unei transformări profunde a modelului economic românesc. Nu doar prin prisma fondurilor în sine, ci și prin reformele asumate în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), un mecanism de tipul „program for results”: vom avea acces la bani atunci când vom demonstra adoptarea reformelor asumate în cadrul PNRR.

Practic, suntem obligați să apăsăm pedala dezvoltării prin eficientizarea aparatului de stat și finanțarea proiectelor de infrastructură, în educație, sănătate, agricultură, energie, mediu. Exact acele domenii care generează salturi în dezvoltare și creștere economică sustenabilă, ceea ce ne va permite să recuperăm într-o generație distanța față de Vest. Acesta ar trebui să fie proiectul de țară.

Cum impulsionăm dezvoltarea României? Pe de o parte, avem modelul instituțiilor eficiente și puternice, descris în celebra carte „De ce eșuează națiunile”, care vorbește despre importanța vitală a unei largi participări a cetățeanului la procesul decizional şi o alocare echitabilă a resurselor. Teza principală a autorilor este că dezvoltarea economică și prosperitatea sunt caracteristice instituțiilor economice și politice incluzive.

România trebuie să-și consolideze democrația și să-și întărească statul de drept pentru a genera și susține creștere economică pe termen lung, iar cadrul PNRR poate garanta tocmai aceste premise.

Reformele dificile, îndelung amânate, dar de care avem nevoie ca de aer, pot fi accelerate tocmai sub presiunea fondurilor de dezvoltare puse la dispoziția României de la nivel european, pe modelul condiționalităților din cadrul procesului de aderare. Modelul bazat pe recompense și sancțiuni (carrots and sticks) a funcționat în România postdecembristă, iar presiunile exogene au fost factori cheie în consolidarea democrației și a economiei de piață. Despre asta am scris pe larg în prima mea carte, „Între speranță și deziluzie” (Curtea Veche, 2016).

Pe de altă parte, avem modelul unui mare economist, Indermit Gill, care arată clar că facilitarea accesului oamenilor la oportunități este condiția esențială pentru dezvoltare economică. Teoria lui, din raportul Băncii Mondiale World Development Report 2009, descrie trei factori cheie: densitatea economică (producția economică pe unitate de spațiu), distanța (mobilitatea oamenilor, bunurilor, capitalului și ideilor) și diviziunea (ușurința fluxurilor transfrontaliere de persoane, bunuri, servicii etc.).

Concluzia specialiștilor Băncii Mondiale, după studierea mai multor economii pornind de la teoria lui Gill, este că dezvoltarea economică necesită politici care sprijină urbanizarea, dezvoltarea teritorială și integrarea regională. Toate cele trei dimensiuni sunt strâns legate de sprijinirea infrastructurii prin investiții masive, care să permită tuturor cetățenilor un acces facil la servicii de bază și locuri de muncă bine plătite. 

Nu este deloc întâmplător că aceste modele se întorc la infrastructură, fie că vorbim de cea clasică (autostrăzi, căi ferate, porturi etc.), fie că privim spre viitor la tehnologii verzi și digitalizare. Așa cum nu este întâmplător că marile proiecte de infrastructură vor fi finanțate cu banii programați de UE pentru restartarea economiilor post-pandemie. 

Creșterea economică depinde doi factori: creșterea productivității și creșterea populației. România se trece printr-o criză demografică profundă, iar în acest plan soluțiile nu sunt simple și nici rapide. Dar putem face tot posibilul să asigurăm creșterea productivității individuale. Cum? Facilitând oamenilor un acces mai ușor la oportunități, fără pierdere de timp și energie pentru nevoile de bază. Așadar, trebuie să ajungă de acasă la locul de muncă într-un timp scurt, să aibă o calitate decentă a vieții, cu utilități, cu acces la servicii medicale și de educație. Adică trebuie să investim în infrastructură. 

Dacă acceptăm aceste premise, în tot contextul generat de pandemie, este greu de înțeles gradul de iresponsabilitate al unor actori din arena publică, care se întrec în promisiuni populiste pentru creșterea pensiilor și salariilor bugetarilor. România este campioana Europei la procentul dedicat protecției sociale și salariilor pentru sectorul public din totalul veniturilor colectate prin taxe și impozite: peste 95%! Din 100 de lei colectați, mai rămân doar 5 pentru investiții și alte cheltuieli. Așa nu se poate dezvolta o țară!

Bugetul intră în parlament în aceste zile, iar dezbaterile cele mai aprinse vor fi, în mod predictibil, despre pensii, beneficii sociale și salariile bugetarilor. Deja suntem în acest film. Întrebările care ar trebui să ne preocupe pe noi toți sunt, însă, altele (dacă chiar vrem să generăm creșterea economică de care avem nevoie pentru a avea salarii și pensii mai mari – nu doar pe hârtie): Care sunt reformele necesare pentru un aparat public performant, transparent și aproape de contribuabili? Ce trebuie făcut acum pentru a ne asigura că vom absorbi banii europeni într-o fereastră de oportunitate îngustă (bugetare multianuală, reforma legii achizițiilor, continuarea descentralizării pe modelul Programului Operațional Regional 2021-2027 etc.)? Care sunt proiectele de infrastructură cu adevărat prioritare și care sunt criteriile de selecție și de finanțare? Iar lista poate continua.

Partea bună este că guvernul a prezentat un proiect de buget pentru dezvoltarea României, în acord cu principiile enunțate mai sus. Sunt alocate sume record pentru investiții: 61,4 miliarde de lei, 5,5% în PIB. Guvernul condus de PNL va investi astfel cu peste 9 miliarde de lei mai mult decât în 2020, un an greu pentru economie, în care oricum investițiile au fost mai mari cu 20% (9,5 miliarde lei) față de bugetul PSD din 2019.

Altfel spus, în cel mai dificil moment economic, paradigma liberală de construcție bugetară a asigurat țării cel mai mare nivel de investiții din ultimul deceniu. Iar anul acesta sumele pentru investiții cresc și mai mult, ținta fiind ca fiecare leu din fonduri de la buget să fie susținut de încă cel puțin un leu din fonduri europene.

Partea proastă este că avem un cor tot mai mare al populiștilor în politica românească. Unii sunt extremiști, alții sunt habarnişti. Unii sunt coronasceptici, alții știu doar să redistribuie sărăcia, fără a avea nici cea mai vagă idee despre cum se dezvoltă o economie de piață.

Tot acest zgomot se va amplifica în săptămânile și lunile ce vor veni, dar mai ales în preajma alegerilor din 2024. Deja narativul „austerității” și „tăierilor” este împins pe toate canalele de unii politicieni, cu toate că bugetul pe 2021 nu taie, practic, nimic. Din contră, asigură în continuare combustibilul necesar pentru relansarea economiei românești, cu un pachet de stimulare de peste 3,8% din PIB, la care se adaugă programe bazate pe garanții de stat de peste 2,5% din PIB.

România are nevoie de maturitate în abordarea proiectelor și viziune pentru viitor. Dincolo de partizanate politice, pentru că suntem la răscrucea dezbaterilor pe seama bugetului pe 2021, fac un apel către toți colegii de arenă publică: e timpul să alegem dezvoltarea și să uităm populismul. Pentru că țara are nevoie mai mult ca oricând de lideri care se gândesc la următoarele generații, nu de politicieni care se gândesc la următoarele alegeri. 

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/ce-alegem-pentru-romania-dezvoltare-vs-populism-1456914

2.2.2021 13:47

Editorial: Pledoarie pentru unitate

Suntem mai dezbinați ca oricând. Aceste este adevărul dur de la care încep această pledoarie pentru unitate. O pledoarie onestă, într-un timp asaltat de prea multe etichete și prejudecăți. Ultimii ani și în special pandemia au creat prăpăstii prea adânci între noi. Și uităm prea des sensul cuvântului împreună. 

Este tentant să dăm vina pe pandemie. Pe ingratul termen „distanțare socială”, care ne-a invadat viața, newsfeed-ul și neuronii. De fapt, dacă e cineva de vină, suntem noi, cei care am înțeles greșit sensul acestui termen. Invocăm, în special în preajma sărbătorilor naționale, cuvintele înaintașilor noștri, care au muncit și s-au sacrificat pentru a ne oferi o Românie unită. Dar România unită și mare, moștenirea lor pentru noi, se face tot mai mică sub apăsarea dorului milioanelor de români alungați din interiorul granițelor fizice. Români împrăștiați în lumea largă, cu gândul acasă și inima bătând românește, dar care nu se grăbesc înapoi acasă. Dintr-un milion de motive. 

Și România mare se face și mai mică sub războiul etichetelor. Suntem împărțiți în categorii, cu etichete la vedere, cu verdicte irevocabile. Pro-vacciniști sau anti-vacciniști. Coronasceptici. Spălați pe creier. Anti-sistem. Oamenii sistemului. Securiști. Progresiști. Marxiști. Și alte variațiuni pe aceleași teme. Etichetele au rolul lor: ne plasează interlocutorii într-o căsuță, fără drept de apel, punându-le la îndoială opiniile, argumentele și logica cu un simplu cuvânt sau gând aruncat în grabă. O scurtătură convenabilă, într-o lume prea grăbită și prea învrăjbită să mai dezbată așezat fondul, nu formele. 

Pe fondul pandemiei, al amplorii luate de fenomenele de tip fake-news, deep fake și al rețelelor sociale, sunt din ce în ce mai vizibili și vocali adepții teoriilor conspirației. Sunt cei care propovăduiesc cu bună știință informații eronate, incendiare, spectaculoase (din goana după atenție sau audiență, sau din alte motive) și cei tentați să-i creadă. Sau măcar să ia în considerare. 

O explicație științifică argumentată despre succesul teoriilor conspirației în vremuri de criză o dă prof. univ. dr. Daniel David, profesor de ştiinţe cognitive clinice și rector al Universitatea Babeş-Bolyai, într-un interviu recent. Explicație care ar trebui să ne dea de gândit și să ne ajute să ne gândim de două ori înainte să lipim o etichetă cu ușurință: „Oamenii pe bună dreptate își pun tot felul de întrebări, iar știința nu poate răspunde la toate întrebările, că de aia știința e dezvoltare continuă. Numai că oamenii nu au această înțelegere, dar au așteptări. Când pun întrebarea, așteaptă imediat răspunsul. Și atunci când știința nu poate să răspundă, mintea umană are dificultăți să tolereze incertitudinea și lipsa de răspuns și atunci apelează la alte explicații, care, de cele mai multe ori, sunt pseudo-explicații. Atunci când nivelul de analfabetism funcțional e atât de ridicat în țară, asta favorizează pseudo-cunoașterea și pseudo-știința. Atunci când, înainte de pandemie, am antrenat în spațiul public vrăjitori, astrologi, horoscopiști și i-am dus în prime time și i-am pus să vorbească despre probleme economice și politice, n-am făcut decât să le dăm credibilitate, astfel încât ei acum se exprimă și despre pandemie, despre boală, despre virus și așa mai departe”. 

Politica, unealtă a unității sau a dezbinării?
„Divide et impera” – „dezbină și cucerește”. Un mix de tactici (politice, militare, economice) de câștigare și menținere a puterii prin divizarea populației în grupuri mai mici, care sunt împiedicate să se unească și să devină, astfel, pericole la adresa celor care încearcă să le domine.

Polarizarea societății a fost și este o consecință a modului de a face politică – nu doar în România. De la farul democrației lumii, Statele Unite ale Americii, am văzut în ultimii ani retorică și politici clare și sistematice care au dezbinat constant, împărțind societatea în grupuri și curente. Și nu este doar exemplul Americii. În cartea „Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia”, profesorul Jonathan Haidt explică teoria conform căreia judecățile noastre morale sunt, de multe ori, rezultatul instinctelor și nu al rațiunii. Aceeași carte explică, din perspectivă politică, faptul că este posibil ca fiecare dintre părțile implicare într-un conflict sau dezbatere să aibă dreptate. 

Vom reuși să depășim instinctele și să aplicăm mai mult rațiunea, în aceste vremuri complicate, în care ne împărțim în curente și tabere? Avem nevoie de un impuls din zona politică? Un semnal important primim de la noul președinte al SUA, care nu are un mandat ușor, venind într-un context de polarizare extremă a societății, cu o pandemie care a ucis mai mulți americani decât Al Doilea Război Mondial, cu multiple probleme economice și sociale, dar și o nevoie majoră de echilibru. În discursul său de învestitură, Biden a subliniat o realitate pe care noi, clasa politică, evităm să o verbalizăm: „Pentru a depăşi aceste provocări, a ne vindeca sufletul şi a asigura viitorul Americii avem nevoie de mai mult decât cuvinte. Este nevoie de lucrul cel mai greu de obţinut într-o democraţie: de unitate”.

Noi, cei care am ales – de bunăvoie și nesiliți de nimeni – să facem politică, avem datoria morală, față de cetățenii în slujba cărora suntem și față de înaintașii a căror moștenire o ducem pe umeri, să găsim soluțiile. Să găsim rapid calea de a transforma dezbinarea în unitate, de a opri războiul mocnit din societate. Iar Biden pare că a găsit soluția: „Fără unitate nu există pace, nu există progres. Numai amărăciune și furie. Trebuie să punem capăt acestui război care aruncă roşul împotriva albastrului, ruralul împotriva urbanului, conservatorul împotriva liberalului. Putem face acest lucru – dacă ne deschidem sufletele în loc să ne împietrim inimile”. 

La fel putem spune și despre scena politică dâmbovițeană. Partidele de la guvernare, în opoziție cu populismul de stânga, care și-a demonstrat limitele în perioada de tristă amintire 2017-2019, dar și cu cel de extremă dreaptă, mai nou și mai perfid, sunt condamnate să reușească în misiunea de a livra rezultate pentru milioanele de români care le așteaptă de trei decenii. Și nu o pot face decât acceptând că valorile care le-au adus împreună sunt mult mai importante decât orgoliile care le dezbină. Nimic nu se poate fără unitate. 

Aceasta ar trebui să fie noua retorică de final de pandemie și de început de eră post-pandemie. După purtați mască și păstrați distanța socială, e momentul pentru „purtați mască, păstrați distanța socială și deschideți-vă sufletele și mințile”. 

Împlinim curând un an de restricții pe care nu ni le-am fi imaginat vreodată, cu transformări care păreau imposibil de acomodat în viețile noastre confortabile. Am petrecut sărbători în izolare, ne-am schimbat obiceiurile de consum și de petrecere a timpului liber, am învățat un altfel de normalitate. Ne plângem pierderile, ne trăim dorurile, ne bucurăm că suntem sănătoși. 

Cumva, fiecare în felul lui, distanțați, dar uniți de aceste vremuri complicate, supraviețuim împreună o pandemie despre care vom povesti nepoților. Și avem șansa, poate unică, să ne reinventăm, să ieșim mai buni, mai toleranți și mai uniți din aceste încercări, să lipim mai puține etichete noi și le dezlipim pe cele vechi.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/pledoarie-pentru-unitate-1444897

8.1.2021 11:06

Editorial: Finalul erei Trump și nevoia unui nou început pentru America și întreaga lume liberă

O seară ca oricare alta. La un moment dat, îmi sună telefonul. Un fost coleg de la Stanford îmi spune să dau drumul la televizor, pentru că ceea ce se întâmplă în Washington este pur și simplu șocant. „Aceasta nu este America”, îmi mai spune și mă lasă mut de uimire, după cum m-au lăsat și imaginile pe care le-am urmărit până târziu în noapte, alături de o lume întreagă.

Am studiat și muncit aproape 12 ani în SUA. Soția e americancă get-beget, absolventă de Harvard, originară din sudul statului Virginia. Acum cinci ani ne-am mutat în România, fără să ne imaginăm vreo clipă că America va trece prin astfel de clipe. Am fost șocați, dar nu surprinși, pentru că am continuat în toți acești ani să fim atenți la politica americană și evoluțiile ei: polarizare fără precedent, tensiuni sociale și politice, violență. Am asistat la finalul trist și însângerat al unei ere ciudate, care lasă acum loc unui nou început. Ce înseamnă toate acestea pentru SUA și pentru noi?

Dincolo de curentul izolaționist propagat de Trump însuși, democrațiile rămân dependente unele de altele. Huntington a rămas celebru prin teoria celor trei valuri de democratizare, cu apogeul atins după căderea dictaturilor comuniste din Europa de Est la finalul anilor ‘80. Al patrulea val (în jurul Primăverii Arabe) a fost spulberat din fașă, iar ultimii ani au fost marcați de o „recesiune democratică” la nivel global, nu doar pentru că unele state cu democrații tinere au revenit la dictatură, dar și pentru că democrațiile mature au dat semne grave de eroziune. 

Democrația din toată lumea, astăzi și în vremurile viitoare, este strâns legată de cea americană. Iar într-un asemenea context global, în care democrațiile liberale sunt zdruncinate de factori externi (războiul hibrid cu China și Rusia, pandemia, schimbările climatice etc.) și interni (creșterea inegalității, populism autoritar, polarizare până la fanatism, întreținut prin rețelele sociale etc.), lumea liberă are nevoie mai mult ca oricând de acel beacon of hope la Washington. 

Ori astăzi la Washington temelia democrației la kilometrul ei zero – Capitolului – se clatină, la propriu și la figurat. Dacă nu învățăm astăzi câteva lucruri importante, mâine s-ar putea să fie prea târziu. 

E cu atât mai relevant faptul că aceste tensiuni apar într-un moment vital: transferul de la o administrație la alta, în urma rezultatelor alegerilor. Un proces definit mereu prin respectul față de lege și față de competitorii politici, marcat de amprenta primordială a gestului lui George Washington din 1797. Atunci,  primul președinte al Statelor Unite ale Americii a refuzat categoric să candideze a treia oară, în ciuda unor solicitări să devină rege (scrisoarea de la Newburgh stă mărturie în acest sens), stabilind astfel regula nescrisă după care niciun președinte nu poate avea mai mult de două mandate (ulterior, după era excepțională FDR, a fost adoptat Amendamentul 22 la Constituția Americii, care a formalizat restricția la cel mult două mandate).

Tot Washington spunea: „boicotarea votului înseamnă un căluş pus în gura democraţiei, o impunere a tiraniei unui nimeni peste un popor căruia nu-i pasă de destinul său”. Aviz amatorilor de pe meleagurile noastre. Adaptând la evenimentele recente din SUA, putem spune și că nerespectarea rezultatelor votului este tot un căluș pus în gura democrației. Așadar, evenimentele din Washington dor cel mai tare pentru că murdăresc cu noroi și sânge un ritual sacru: transferul pașnic de putere.

În același timp, imaginile șocante, cu proteste și violențe, cu focuri de armă și victime, sunt și vor fi multă vreme celebrate în hrubele autoritarismului din întreaga lume. E lesne de înțeles că a curs șampania în cupe și la Moscova, și la Beijing, și la Teheran, unde s-a urmărit erodarea continuă a legitimității sistemelor democratice. Lovitura de grație nu putea să vină decât asupra celei mai respectate democrații din lume, cea care a servit timp îndelungat drept model pentru miliarde de oameni din întreaga lume.

În contrapondere, în ultimii ani, au apărut modele alternative, de la povestea chinezească de succes până la cuceririle teritoriale ale Moscovei și „democrația iliberală” de la Budapesta. Așa că nu trebuie să ne mire că tot mai multe voci vor decreta că democrația nu mai răspunde nevoilor lumii actuale, iar democrațiile existente nu se mai pot baza pe modelul american. Pentru o țară ca România, cu vulnerabilitățile noastre istorice și curente, aceste evoluții sunt de o gravitate maximă. 

Am văzut în ultimele zile în spațiul public comparații cu revoluții, mineriade și alte evenimente similare. Nimic mai fals (și nimic mai ridicol, în unele cazuri). Lumea așa cum o știam în anii ‘90 este departe. Unipolaritatea acelor ani s-a transformat în multipolaritate, cu diferite centre de putere, istoria nu s-a sfârșit atunci, după cum prezisese Francis Fukuyama, iar America a devenit, încet dar sigur, doar un alt pol de putere (deși unul încă vital). Deși se spune că ce face președintele SUA trebuie privit diferit de ceea ce face administrația prezidențială, mandatul fostului președinte s-a caracterizat în mod special prin decizii și acțiuni bizare, care au continuat să slăbească democrația americană.

Larry Diamond, profesor la Stanford, constată că evenimentele recente sunt produsul mai multor ani de extremism în creștere, dezinformare și fake news, abateri de la normele democratice. Pentru scopurile lor politice, unii politicieni au mobilizat astfel constant furia și dezamăgirile oamenilor (parte din „majoritatea tăcută”), apăsându-le exact butoanele potrivite (prin microtargeting) și împingându-i spre fanatism.

E momentul ca aceste lucruri să se oprească aici, odată cu rebeliunea eșuată de la Washington și cu finalul erei Trump (care, din păcate, nu este singurul care a apelat și apelează la aceste tactici de mobilizare a electoratului său, ceea ce americanii numesc firing up the base). E momentul ca America să regăsească o cale către dialog, construcție și coeziune socială – nu doar pentru binele ei, ci pentru binele nostru, al tuturor.

Chiar dacă dor, imaginile din Capitala lumii libere pot fi, paradoxal, șansa Americii să se trezească la timp. Mai întâi, pentru că americanii, indiferent de simpatiile politice, îi urăsc pe cei care nu știu să piardă, cum bine a explicat aici Filip Standavid. Apoi, dacă îi definește ceva pe americani, acel lucru e capacitatea lor de a se ridica de jos și de a o lua de la capăt (vezi Pearl Harbor, vezi JFK, vezi era Reagan, vezi Obama după Bush etc.).

Și iată, în aceeași zi în care Capitoliul era invadat, aceeași Americă a ales primul senator de culoare și primul senator evreu din istoria statului Georgia. Pentru că au fost mai buni. Și pentru că fibra democrației americane rămâne, am convingerea, neatinsă.

Iar remediul la toate relele acestor vremuri complicate se regăsește tot în cuvintele unui mare președinte american, autor al primelor variante ale Constituției SUA și unul dintre părinții fondatori ai SUA, James Madison: „Educația este singura garanție a adevăratei libertăți”.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/agora-digi/finalul-erei-trump-si-nevoia-unui-nou-inceput-pentru-america-si-intreaga-lume-libera-1430513

21.12.2020 11:51

Lecțiile alegerilor parlamentare. Pledoarie pentru o reformă despre care nimeni nu vorbește

„Sunt supărat pe omul care spune: «Nu mă interesează politica, nu mă doare capul, îmi văd de treaba mea, de profesiunea mea. Politica nu mă interesează și facă cine ce vrea». Pe acela care vorbește așa sunt foarte supărat, pentru că atitudinea aceasta înseamnă cinism și indiferență față de viitorul neamului românesc.

Noi, cetățenii acestei țări, suntem cu toții datori să ne ocupăm de problemele politice ale neamului și țării românești. Suntem datori să căutăm cu toții calea cea mai bună pentru înaintarea fericită a țării românești și aceasta înseamnă politica”, spunea marele om politic Iuliu Maniu. După alegerile parlamentare din 6 decembrie, probabil că Iuliu Maniu ar fi supărat pe toți cei 12,3 milioane de români care au ales să stea acasă.

Am lăsat să treacă un timp de la alegeri tocmai pentru a putea analiza la rece, după ce ne vor fi trecut, măcar în parte, aceste sentimente de supărare și revoltă. Acum toată clasa politică trebuie să învețe rapid lecția grea pe care a primit-o și să o transforme în acțiuni concrete care vor defini viitorul țării, nu doar în următorii patru ani. Alegem să ignorăm realitatea și să dăm vina pe factori punctuali, cum ar fi pandemia (la Mall Băneasa nu aveai unde să arunci un ac în duminica alegerilor)? Sau ne dăm un pas în spate și ne uităm la problemele de fond?

O bună parte din opinia publică vorbește încă despre surpriza acestor alegeri: partidul de care nu auziserăm prea mulți până mai ieri, care a intrat în Parlament. În fiecare zi, citim în presă dezvăluiri, opinii și explicații despre acest partid, dar ne îndepărtăm de la adevărata lecție a acestor alegeri: cea primită de la cetățeni. 2 din 3 români nu au votat la aceste alegeri. De ce? Aceasta va fi provocarea următorilor patru ani: să protejăm și să creștem democrația în fiecare zi, să înțelegem de ce sunt dezamăgiți românii de clasa politică și să învățăm cum reușim să construim o generație de cetățeni implicați. Nu doar în campanie, nu doar la proteste, ci în fiecare zi.

Dacă ne uităm pe scena politică globală, vedem că intrarea în Parlamentului României a unui partid “radical” nu este chiar o surpriză, ci se înscrie în tendințe.

Democrațiile liberale se confruntă cu multiple provocări externe: de la autocrații etnonaționale, la o creștere transnațională a populismului autoritar în Europa și Statele Unite, împreună cu o China în ascensiune și o Rusie agresivă, dar și cu provocări interne, mai cu seamă cea a populiștilor care încearcă să creeze o ruptură între democrație și liberalism.

Dincolo de expresia dezamăgirii față de clasa politică veche și față de așteptările economice, populismul contemporan are structuri coerente și un obiectiv clar: un sistem de guvernare capabil să transpună preferințele populare în politici publice fără impedimentele care au împiedicat democrațiile liberale de la a răspunde eficient la problemele urgente. Această teorie nu este doar a teoreticienilor, ci și a (cel puțin) unui șef de stat, chiar din vecinătate – Viktor Orban.

Recesiunea democrației a început în anii 2006-2007, când aproximativ un sfert de secol de expansiune constantă a democrației liberale și a drepturilor politice și a libertăților civile s-a oprit, nota anul trecut Larry Diamond, fostul meu profesor la Stanford, o legendă vie, cunoscut ca Mr. Democracy.

În opinia lui, esența populismului cuprinde mai multe direcții clare:

Larry Diamond mai subliniază un punct foarte important, care nu trebuie omis: proiectele populiste nu au loc izolat unul de celălalt sau de influențe externe. Chiar dacă nu se poate demonstra că aspiranții la autocrații populiste se coordonează între ei, este evident că își împrumută din tehnici și, probabil, împărtășesc fluxuri financiare comune. Când devine populismul o amenințare la adresa democrației? Când alte democrații puternice stau deoparte. Vezi politica izolaționistă a Americii ultimilor ani, deși există și aici unele semne de ameliorare.

Extrapolând la nivel local, populismul poate deveni o amenințare reală atunci când forțele democratice liberale stau pe margine și nu intervin. Iar a interveni nu înseamnă a critica și comenta, ci a găsi metodele prin care să ne reconectăm cu alegătorii, să îi implicăm constant. Forțele extremiste pot fi învinse doar prin implicare.

Provocarea este să găsim, cu toții, modul prin care să facem politică și administrație pentru cetățeni. Să ne întrebăm mai des, dacă se poate în fiecare zi, cum ajungem să dialogăm cu oamenii pe care îi reprezentăm. Să înțelegem că, oricât de profesionist ar fi actul de guvernare, rezultatele nu se văd instantaneu în buzunarele oamenilor. Mirajul populist este la îndemâna oricărui partid, mai ales în anii electorali, mai ales în mijlocul unei pandemii. Dar sigur nu asta este soluția. Totuși, nici rezultatele celor 35 de miliarde de lei investiți de guvernul Orban în ultimele zece luni în infrastructură nu pot da rezultate imediate. Și nici victoriile diplomatice ale României nu răsună până la copiii care adorm flămânzi, în satele României profunde.

Așa că rețeta poate sta într-o recalibrare a clasei politice și o reîntoarcere către cetățeni. Nu, nu cred în sintagma oameni noi în politică, pentru că am cunoscut destui oameni noi cu apucături vechi și destui oameni vechi cu rezultate, competență, experiență și cele mai bune intenții. Dar cred că putem avea mai puțini politicieni și mai mulți oameni politici. Care să asculte, să stea în fața oamenilor cu fruntea sus și inima deschisă și, deloc în ultimul rând, să găsească soluții imediate la problemele cetățenilor. Aceasta este adevărata reformă de care clasa politică are nevoie. Și ea trebuie să înceapă urgent, dacă nu vrem să repetăm în 2024 greșelile alegerilor din 2020. 

În cartea „Planul pentru România – șapte revoluții pentru o țară în care vrem să rămânem”, publicată recent la Editura Litera, scriam că tranziția din comunism în democrație a venit la pachet cu o resemnare generalizată. Anii de beznă ai capitalismului feroce și ai unei clase politice mai mult experimentală și mai puțin vizionară au plantat în poporul român sentimentul că nimeni nu mai poate schimba nimic.

E uşor a renunţa la luptă atunci când totul pare pierdut. Așa că sintagma „oricum n-am ce să fac“ a devenit cea mai facilă scuză. Uitându-mă astăzi la cei 12 milioane de români care au stat acasă pe 6 decembrie, realizez că resemnarea este cel mai greu blestem al României.

Avem mai puțin de patru ani la dispoziție să ne vindecăm de blazare, iar pentru asta cel mai bun remediu sunt faptele. Doar prin fapte putem recâștiga încrederea românilor în democrație, în viitor, în noi înșine și în cei de lângă noi.

Este, foarte probabil, ultimul tren al României spre o democrație sănătoasă și matură. Ne urcăm sau rămânem pe peronul mizerabil al deziluziilor noastre, agățați de mirajul populismului de grotă? Suntem condamnați să reușim. Și repede.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/lectiile-alegerilor-parlamentare-pledoarie-pentru-o-reforma-despre-care-nimeni-nu-vorbeste-1421702