Category: Agora Digi

Ce alegem pentru România: dezvoltare vs. populism

În 2020, mai exact pe 21 iulie, Europa și-a învins demonii dezbinării și ai populismului, a înțeles că problemele comune au nevoie de soluții comune și a ales calea solidarității. Pentru România, a fost ziua care ne-a dat nu doar acces la tratamente și vaccinuri pentru a ne face bine pe termen scurt, dar și cea mai mare șansă la dezvoltare pe termen lung.

Mai exact: 84 de miliarde de euro bani europeni, o oportunitate cu care nu ne-am întâlnit în ultimele trei decenii și, probabil, nu ne vom mai întâlni prea curând. Astfel, în 2021 și în anii ce urmează suntem condamnați să alegem singura rețetă sigură de creștere economică: investiții, investiții, investiții. 

Până mai ieri, am pierdut ani prețioși în cursa pentru dezvoltare. În timp ce în SUA se pregăteau 200 de miliarde de dolari pentru revitalizarea infrastructurii (2016), miniștrii PSD ai transporturilor spuneau public că nu doresc autostrăzi pentru că ar însemna că salariile vor crește și investitorii vor pleca în alte părți (iunie 2018).

În timp ce Polonia construia cel mai mare aeroport din Europa și Turcia cel mai mare din lume, PSD inaugura cu surle și trâmbițe cioturi de autostradă, apoi surpate, blocate sau pur și simplu ignorate (de ex., drumul expres Pitești-Craiova, autostrada Sibiu-Orăștie și multe altele).

Așa se face că în România anului 2020 unul din doi români avea toaleta în fundul curții, cinci români mureau zilnic pe șoselele patriei (dublul mediei UE), iar cel mai mare producător din România pierdea 68 de euro pentru fiecare mașină ieșită din uzină din cauza lipsei autostrăzii Pitești-Sibiu.

Din fericire, am primit (din nou) o mână salvatoare de la Europa. Banii pe care UE îi va acorda României în următorul exercițiu financiar reprezintă șansa unei transformări profunde a modelului economic românesc. Nu doar prin prisma fondurilor în sine, ci și prin reformele asumate în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), un mecanism de tipul „program for results”: vom avea acces la bani atunci când vom demonstra adoptarea reformelor asumate în cadrul PNRR.

Practic, suntem obligați să apăsăm pedala dezvoltării prin eficientizarea aparatului de stat și finanțarea proiectelor de infrastructură, în educație, sănătate, agricultură, energie, mediu. Exact acele domenii care generează salturi în dezvoltare și creștere economică sustenabilă, ceea ce ne va permite să recuperăm într-o generație distanța față de Vest. Acesta ar trebui să fie proiectul de țară.

Cum impulsionăm dezvoltarea României? Pe de o parte, avem modelul instituțiilor eficiente și puternice, descris în celebra carte „De ce eșuează națiunile”, care vorbește despre importanța vitală a unei largi participări a cetățeanului la procesul decizional şi o alocare echitabilă a resurselor. Teza principală a autorilor este că dezvoltarea economică și prosperitatea sunt caracteristice instituțiilor economice și politice incluzive.

România trebuie să-și consolideze democrația și să-și întărească statul de drept pentru a genera și susține creștere economică pe termen lung, iar cadrul PNRR poate garanta tocmai aceste premise.

Reformele dificile, îndelung amânate, dar de care avem nevoie ca de aer, pot fi accelerate tocmai sub presiunea fondurilor de dezvoltare puse la dispoziția României de la nivel european, pe modelul condiționalităților din cadrul procesului de aderare. Modelul bazat pe recompense și sancțiuni (carrots and sticks) a funcționat în România postdecembristă, iar presiunile exogene au fost factori cheie în consolidarea democrației și a economiei de piață. Despre asta am scris pe larg în prima mea carte, „Între speranță și deziluzie” (Curtea Veche, 2016).

Pe de altă parte, avem modelul unui mare economist, Indermit Gill, care arată clar că facilitarea accesului oamenilor la oportunități este condiția esențială pentru dezvoltare economică. Teoria lui, din raportul Băncii Mondiale World Development Report 2009, descrie trei factori cheie: densitatea economică (producția economică pe unitate de spațiu), distanța (mobilitatea oamenilor, bunurilor, capitalului și ideilor) și diviziunea (ușurința fluxurilor transfrontaliere de persoane, bunuri, servicii etc.).

Concluzia specialiștilor Băncii Mondiale, după studierea mai multor economii pornind de la teoria lui Gill, este că dezvoltarea economică necesită politici care sprijină urbanizarea, dezvoltarea teritorială și integrarea regională. Toate cele trei dimensiuni sunt strâns legate de sprijinirea infrastructurii prin investiții masive, care să permită tuturor cetățenilor un acces facil la servicii de bază și locuri de muncă bine plătite. 

Nu este deloc întâmplător că aceste modele se întorc la infrastructură, fie că vorbim de cea clasică (autostrăzi, căi ferate, porturi etc.), fie că privim spre viitor la tehnologii verzi și digitalizare. Așa cum nu este întâmplător că marile proiecte de infrastructură vor fi finanțate cu banii programați de UE pentru restartarea economiilor post-pandemie. 

Creșterea economică depinde doi factori: creșterea productivității și creșterea populației. România se trece printr-o criză demografică profundă, iar în acest plan soluțiile nu sunt simple și nici rapide. Dar putem face tot posibilul să asigurăm creșterea productivității individuale. Cum? Facilitând oamenilor un acces mai ușor la oportunități, fără pierdere de timp și energie pentru nevoile de bază. Așadar, trebuie să ajungă de acasă la locul de muncă într-un timp scurt, să aibă o calitate decentă a vieții, cu utilități, cu acces la servicii medicale și de educație. Adică trebuie să investim în infrastructură. 

Dacă acceptăm aceste premise, în tot contextul generat de pandemie, este greu de înțeles gradul de iresponsabilitate al unor actori din arena publică, care se întrec în promisiuni populiste pentru creșterea pensiilor și salariilor bugetarilor. România este campioana Europei la procentul dedicat protecției sociale și salariilor pentru sectorul public din totalul veniturilor colectate prin taxe și impozite: peste 95%! Din 100 de lei colectați, mai rămân doar 5 pentru investiții și alte cheltuieli. Așa nu se poate dezvolta o țară!

Bugetul intră în parlament în aceste zile, iar dezbaterile cele mai aprinse vor fi, în mod predictibil, despre pensii, beneficii sociale și salariile bugetarilor. Deja suntem în acest film. Întrebările care ar trebui să ne preocupe pe noi toți sunt, însă, altele (dacă chiar vrem să generăm creșterea economică de care avem nevoie pentru a avea salarii și pensii mai mari – nu doar pe hârtie): Care sunt reformele necesare pentru un aparat public performant, transparent și aproape de contribuabili? Ce trebuie făcut acum pentru a ne asigura că vom absorbi banii europeni într-o fereastră de oportunitate îngustă (bugetare multianuală, reforma legii achizițiilor, continuarea descentralizării pe modelul Programului Operațional Regional 2021-2027 etc.)? Care sunt proiectele de infrastructură cu adevărat prioritare și care sunt criteriile de selecție și de finanțare? Iar lista poate continua.

Partea bună este că guvernul a prezentat un proiect de buget pentru dezvoltarea României, în acord cu principiile enunțate mai sus. Sunt alocate sume record pentru investiții: 61,4 miliarde de lei, 5,5% în PIB. Guvernul condus de PNL va investi astfel cu peste 9 miliarde de lei mai mult decât în 2020, un an greu pentru economie, în care oricum investițiile au fost mai mari cu 20% (9,5 miliarde lei) față de bugetul PSD din 2019.

Altfel spus, în cel mai dificil moment economic, paradigma liberală de construcție bugetară a asigurat țării cel mai mare nivel de investiții din ultimul deceniu. Iar anul acesta sumele pentru investiții cresc și mai mult, ținta fiind ca fiecare leu din fonduri de la buget să fie susținut de încă cel puțin un leu din fonduri europene.

Partea proastă este că avem un cor tot mai mare al populiștilor în politica românească. Unii sunt extremiști, alții sunt habarnişti. Unii sunt coronasceptici, alții știu doar să redistribuie sărăcia, fără a avea nici cea mai vagă idee despre cum se dezvoltă o economie de piață.

Tot acest zgomot se va amplifica în săptămânile și lunile ce vor veni, dar mai ales în preajma alegerilor din 2024. Deja narativul „austerității” și „tăierilor” este împins pe toate canalele de unii politicieni, cu toate că bugetul pe 2021 nu taie, practic, nimic. Din contră, asigură în continuare combustibilul necesar pentru relansarea economiei românești, cu un pachet de stimulare de peste 3,8% din PIB, la care se adaugă programe bazate pe garanții de stat de peste 2,5% din PIB.

România are nevoie de maturitate în abordarea proiectelor și viziune pentru viitor. Dincolo de partizanate politice, pentru că suntem la răscrucea dezbaterilor pe seama bugetului pe 2021, fac un apel către toți colegii de arenă publică: e timpul să alegem dezvoltarea și să uităm populismul. Pentru că țara are nevoie mai mult ca oricând de lideri care se gândesc la următoarele generații, nu de politicieni care se gândesc la următoarele alegeri. 

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/ce-alegem-pentru-romania-dezvoltare-vs-populism-1456914

Editorial: Pledoarie pentru unitate

Suntem mai dezbinați ca oricând. Aceste este adevărul dur de la care încep această pledoarie pentru unitate. O pledoarie onestă, într-un timp asaltat de prea multe etichete și prejudecăți. Ultimii ani și în special pandemia au creat prăpăstii prea adânci între noi. Și uităm prea des sensul cuvântului împreună. 

Este tentant să dăm vina pe pandemie. Pe ingratul termen „distanțare socială”, care ne-a invadat viața, newsfeed-ul și neuronii. De fapt, dacă e cineva de vină, suntem noi, cei care am înțeles greșit sensul acestui termen. Invocăm, în special în preajma sărbătorilor naționale, cuvintele înaintașilor noștri, care au muncit și s-au sacrificat pentru a ne oferi o Românie unită. Dar România unită și mare, moștenirea lor pentru noi, se face tot mai mică sub apăsarea dorului milioanelor de români alungați din interiorul granițelor fizice. Români împrăștiați în lumea largă, cu gândul acasă și inima bătând românește, dar care nu se grăbesc înapoi acasă. Dintr-un milion de motive. 

Și România mare se face și mai mică sub războiul etichetelor. Suntem împărțiți în categorii, cu etichete la vedere, cu verdicte irevocabile. Pro-vacciniști sau anti-vacciniști. Coronasceptici. Spălați pe creier. Anti-sistem. Oamenii sistemului. Securiști. Progresiști. Marxiști. Și alte variațiuni pe aceleași teme. Etichetele au rolul lor: ne plasează interlocutorii într-o căsuță, fără drept de apel, punându-le la îndoială opiniile, argumentele și logica cu un simplu cuvânt sau gând aruncat în grabă. O scurtătură convenabilă, într-o lume prea grăbită și prea învrăjbită să mai dezbată așezat fondul, nu formele. 

Pe fondul pandemiei, al amplorii luate de fenomenele de tip fake-news, deep fake și al rețelelor sociale, sunt din ce în ce mai vizibili și vocali adepții teoriilor conspirației. Sunt cei care propovăduiesc cu bună știință informații eronate, incendiare, spectaculoase (din goana după atenție sau audiență, sau din alte motive) și cei tentați să-i creadă. Sau măcar să ia în considerare. 

O explicație științifică argumentată despre succesul teoriilor conspirației în vremuri de criză o dă prof. univ. dr. Daniel David, profesor de ştiinţe cognitive clinice și rector al Universitatea Babeş-Bolyai, într-un interviu recent. Explicație care ar trebui să ne dea de gândit și să ne ajute să ne gândim de două ori înainte să lipim o etichetă cu ușurință: „Oamenii pe bună dreptate își pun tot felul de întrebări, iar știința nu poate răspunde la toate întrebările, că de aia știința e dezvoltare continuă. Numai că oamenii nu au această înțelegere, dar au așteptări. Când pun întrebarea, așteaptă imediat răspunsul. Și atunci când știința nu poate să răspundă, mintea umană are dificultăți să tolereze incertitudinea și lipsa de răspuns și atunci apelează la alte explicații, care, de cele mai multe ori, sunt pseudo-explicații. Atunci când nivelul de analfabetism funcțional e atât de ridicat în țară, asta favorizează pseudo-cunoașterea și pseudo-știința. Atunci când, înainte de pandemie, am antrenat în spațiul public vrăjitori, astrologi, horoscopiști și i-am dus în prime time și i-am pus să vorbească despre probleme economice și politice, n-am făcut decât să le dăm credibilitate, astfel încât ei acum se exprimă și despre pandemie, despre boală, despre virus și așa mai departe”. 

Politica, unealtă a unității sau a dezbinării?
„Divide et impera” – „dezbină și cucerește”. Un mix de tactici (politice, militare, economice) de câștigare și menținere a puterii prin divizarea populației în grupuri mai mici, care sunt împiedicate să se unească și să devină, astfel, pericole la adresa celor care încearcă să le domine.

Polarizarea societății a fost și este o consecință a modului de a face politică – nu doar în România. De la farul democrației lumii, Statele Unite ale Americii, am văzut în ultimii ani retorică și politici clare și sistematice care au dezbinat constant, împărțind societatea în grupuri și curente. Și nu este doar exemplul Americii. În cartea „Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia”, profesorul Jonathan Haidt explică teoria conform căreia judecățile noastre morale sunt, de multe ori, rezultatul instinctelor și nu al rațiunii. Aceeași carte explică, din perspectivă politică, faptul că este posibil ca fiecare dintre părțile implicare într-un conflict sau dezbatere să aibă dreptate. 

Vom reuși să depășim instinctele și să aplicăm mai mult rațiunea, în aceste vremuri complicate, în care ne împărțim în curente și tabere? Avem nevoie de un impuls din zona politică? Un semnal important primim de la noul președinte al SUA, care nu are un mandat ușor, venind într-un context de polarizare extremă a societății, cu o pandemie care a ucis mai mulți americani decât Al Doilea Război Mondial, cu multiple probleme economice și sociale, dar și o nevoie majoră de echilibru. În discursul său de învestitură, Biden a subliniat o realitate pe care noi, clasa politică, evităm să o verbalizăm: „Pentru a depăşi aceste provocări, a ne vindeca sufletul şi a asigura viitorul Americii avem nevoie de mai mult decât cuvinte. Este nevoie de lucrul cel mai greu de obţinut într-o democraţie: de unitate”.

Noi, cei care am ales – de bunăvoie și nesiliți de nimeni – să facem politică, avem datoria morală, față de cetățenii în slujba cărora suntem și față de înaintașii a căror moștenire o ducem pe umeri, să găsim soluțiile. Să găsim rapid calea de a transforma dezbinarea în unitate, de a opri războiul mocnit din societate. Iar Biden pare că a găsit soluția: „Fără unitate nu există pace, nu există progres. Numai amărăciune și furie. Trebuie să punem capăt acestui război care aruncă roşul împotriva albastrului, ruralul împotriva urbanului, conservatorul împotriva liberalului. Putem face acest lucru – dacă ne deschidem sufletele în loc să ne împietrim inimile”. 

La fel putem spune și despre scena politică dâmbovițeană. Partidele de la guvernare, în opoziție cu populismul de stânga, care și-a demonstrat limitele în perioada de tristă amintire 2017-2019, dar și cu cel de extremă dreaptă, mai nou și mai perfid, sunt condamnate să reușească în misiunea de a livra rezultate pentru milioanele de români care le așteaptă de trei decenii. Și nu o pot face decât acceptând că valorile care le-au adus împreună sunt mult mai importante decât orgoliile care le dezbină. Nimic nu se poate fără unitate. 

Aceasta ar trebui să fie noua retorică de final de pandemie și de început de eră post-pandemie. După purtați mască și păstrați distanța socială, e momentul pentru „purtați mască, păstrați distanța socială și deschideți-vă sufletele și mințile”. 

Împlinim curând un an de restricții pe care nu ni le-am fi imaginat vreodată, cu transformări care păreau imposibil de acomodat în viețile noastre confortabile. Am petrecut sărbători în izolare, ne-am schimbat obiceiurile de consum și de petrecere a timpului liber, am învățat un altfel de normalitate. Ne plângem pierderile, ne trăim dorurile, ne bucurăm că suntem sănătoși. 

Cumva, fiecare în felul lui, distanțați, dar uniți de aceste vremuri complicate, supraviețuim împreună o pandemie despre care vom povesti nepoților. Și avem șansa, poate unică, să ne reinventăm, să ieșim mai buni, mai toleranți și mai uniți din aceste încercări, să lipim mai puține etichete noi și le dezlipim pe cele vechi.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/pledoarie-pentru-unitate-1444897

Lecțiile alegerilor parlamentare. Pledoarie pentru o reformă despre care nimeni nu vorbește

„Sunt supărat pe omul care spune: «Nu mă interesează politica, nu mă doare capul, îmi văd de treaba mea, de profesiunea mea. Politica nu mă interesează și facă cine ce vrea». Pe acela care vorbește așa sunt foarte supărat, pentru că atitudinea aceasta înseamnă cinism și indiferență față de viitorul neamului românesc.

Noi, cetățenii acestei țări, suntem cu toții datori să ne ocupăm de problemele politice ale neamului și țării românești. Suntem datori să căutăm cu toții calea cea mai bună pentru înaintarea fericită a țării românești și aceasta înseamnă politica”, spunea marele om politic Iuliu Maniu. După alegerile parlamentare din 6 decembrie, probabil că Iuliu Maniu ar fi supărat pe toți cei 12,3 milioane de români care au ales să stea acasă.

Am lăsat să treacă un timp de la alegeri tocmai pentru a putea analiza la rece, după ce ne vor fi trecut, măcar în parte, aceste sentimente de supărare și revoltă. Acum toată clasa politică trebuie să învețe rapid lecția grea pe care a primit-o și să o transforme în acțiuni concrete care vor defini viitorul țării, nu doar în următorii patru ani. Alegem să ignorăm realitatea și să dăm vina pe factori punctuali, cum ar fi pandemia (la Mall Băneasa nu aveai unde să arunci un ac în duminica alegerilor)? Sau ne dăm un pas în spate și ne uităm la problemele de fond?

O bună parte din opinia publică vorbește încă despre surpriza acestor alegeri: partidul de care nu auziserăm prea mulți până mai ieri, care a intrat în Parlament. În fiecare zi, citim în presă dezvăluiri, opinii și explicații despre acest partid, dar ne îndepărtăm de la adevărata lecție a acestor alegeri: cea primită de la cetățeni. 2 din 3 români nu au votat la aceste alegeri. De ce? Aceasta va fi provocarea următorilor patru ani: să protejăm și să creștem democrația în fiecare zi, să înțelegem de ce sunt dezamăgiți românii de clasa politică și să învățăm cum reușim să construim o generație de cetățeni implicați. Nu doar în campanie, nu doar la proteste, ci în fiecare zi.

Dacă ne uităm pe scena politică globală, vedem că intrarea în Parlamentului României a unui partid “radical” nu este chiar o surpriză, ci se înscrie în tendințe.

Democrațiile liberale se confruntă cu multiple provocări externe: de la autocrații etnonaționale, la o creștere transnațională a populismului autoritar în Europa și Statele Unite, împreună cu o China în ascensiune și o Rusie agresivă, dar și cu provocări interne, mai cu seamă cea a populiștilor care încearcă să creeze o ruptură între democrație și liberalism.

Dincolo de expresia dezamăgirii față de clasa politică veche și față de așteptările economice, populismul contemporan are structuri coerente și un obiectiv clar: un sistem de guvernare capabil să transpună preferințele populare în politici publice fără impedimentele care au împiedicat democrațiile liberale de la a răspunde eficient la problemele urgente. Această teorie nu este doar a teoreticienilor, ci și a (cel puțin) unui șef de stat, chiar din vecinătate – Viktor Orban.

Recesiunea democrației a început în anii 2006-2007, când aproximativ un sfert de secol de expansiune constantă a democrației liberale și a drepturilor politice și a libertăților civile s-a oprit, nota anul trecut Larry Diamond, fostul meu profesor la Stanford, o legendă vie, cunoscut ca Mr. Democracy.

În opinia lui, esența populismului cuprinde mai multe direcții clare:

Larry Diamond mai subliniază un punct foarte important, care nu trebuie omis: proiectele populiste nu au loc izolat unul de celălalt sau de influențe externe. Chiar dacă nu se poate demonstra că aspiranții la autocrații populiste se coordonează între ei, este evident că își împrumută din tehnici și, probabil, împărtășesc fluxuri financiare comune. Când devine populismul o amenințare la adresa democrației? Când alte democrații puternice stau deoparte. Vezi politica izolaționistă a Americii ultimilor ani, deși există și aici unele semne de ameliorare.

Extrapolând la nivel local, populismul poate deveni o amenințare reală atunci când forțele democratice liberale stau pe margine și nu intervin. Iar a interveni nu înseamnă a critica și comenta, ci a găsi metodele prin care să ne reconectăm cu alegătorii, să îi implicăm constant. Forțele extremiste pot fi învinse doar prin implicare.

Provocarea este să găsim, cu toții, modul prin care să facem politică și administrație pentru cetățeni. Să ne întrebăm mai des, dacă se poate în fiecare zi, cum ajungem să dialogăm cu oamenii pe care îi reprezentăm. Să înțelegem că, oricât de profesionist ar fi actul de guvernare, rezultatele nu se văd instantaneu în buzunarele oamenilor. Mirajul populist este la îndemâna oricărui partid, mai ales în anii electorali, mai ales în mijlocul unei pandemii. Dar sigur nu asta este soluția. Totuși, nici rezultatele celor 35 de miliarde de lei investiți de guvernul Orban în ultimele zece luni în infrastructură nu pot da rezultate imediate. Și nici victoriile diplomatice ale României nu răsună până la copiii care adorm flămânzi, în satele României profunde.

Așa că rețeta poate sta într-o recalibrare a clasei politice și o reîntoarcere către cetățeni. Nu, nu cred în sintagma oameni noi în politică, pentru că am cunoscut destui oameni noi cu apucături vechi și destui oameni vechi cu rezultate, competență, experiență și cele mai bune intenții. Dar cred că putem avea mai puțini politicieni și mai mulți oameni politici. Care să asculte, să stea în fața oamenilor cu fruntea sus și inima deschisă și, deloc în ultimul rând, să găsească soluții imediate la problemele cetățenilor. Aceasta este adevărata reformă de care clasa politică are nevoie. Și ea trebuie să înceapă urgent, dacă nu vrem să repetăm în 2024 greșelile alegerilor din 2020. 

În cartea „Planul pentru România – șapte revoluții pentru o țară în care vrem să rămânem”, publicată recent la Editura Litera, scriam că tranziția din comunism în democrație a venit la pachet cu o resemnare generalizată. Anii de beznă ai capitalismului feroce și ai unei clase politice mai mult experimentală și mai puțin vizionară au plantat în poporul român sentimentul că nimeni nu mai poate schimba nimic.

E uşor a renunţa la luptă atunci când totul pare pierdut. Așa că sintagma „oricum n-am ce să fac“ a devenit cea mai facilă scuză. Uitându-mă astăzi la cei 12 milioane de români care au stat acasă pe 6 decembrie, realizez că resemnarea este cel mai greu blestem al României.

Avem mai puțin de patru ani la dispoziție să ne vindecăm de blazare, iar pentru asta cel mai bun remediu sunt faptele. Doar prin fapte putem recâștiga încrederea românilor în democrație, în viitor, în noi înșine și în cei de lângă noi.

Este, foarte probabil, ultimul tren al României spre o democrație sănătoasă și matură. Ne urcăm sau rămânem pe peronul mizerabil al deziluziilor noastre, agățați de mirajul populismului de grotă? Suntem condamnați să reușim. Și repede.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/lectiile-alegerilor-parlamentare-pledoarie-pentru-o-reforma-despre-care-nimeni-nu-vorbeste-1421702

Editorial: 80 de miliarde: șansa unei generații. Ce avem de făcut acum

Europa unită și puternică. Toți aveam nevoie să developăm această imagine rapid, după ce (prea) multe voci din spațiul public prevesteau apocaliptic că Uniunea Europeană va fi învinsă de pandemia de coronavirus, nu invers. Ziua de 21 iulie 2020, finalul summitului maraton de la Bruxelles, va putea intra în istorie drept ziua în care Europa și-a învins demonii dezbinării, ai populismului și izolaționismului, înțelegând că problemele comune necesită soluții comune și alegând cu înțelepciune și curaj calea solidarității. Pentru România, este ziua care ne-a dat cea mai mare șansă de dezvoltare din ultimii 30 de ani. Cât o generație.

Să recapitulăm. Liderii statelor membre au aprobat, după negocieri de patru zile și patru nopți, un buget multianual pentru perioada 2021-2027 în valoare de 1.074,3 miliarde euro, repartizat pe șapte capitole („Piață internă, inovare și digital” – 132,8 miliarde euro; „Coeziune, reziliență și valori” – 377,8 miliarde euro; „Resurse naturale și mediu” – 356,4 miliarde euro; „Migrație și managementul frontierei” – 22,7 miliarde euro; „Securitate și apărare” – 13,2 miliarde euro; „Vecinătate și global” – 98,4 miliarde euro; și „Administrație publică europeană” – 73,1 miliarde euro).

De asemenea, a fost aprobat Fondul Next Generation EU de relansare economică post-pandemie, în valoare de 750 de miliarde de euro, format din granturi nerambursabile de 390 de miliarde de euro şi din credite de 360 de miliarde de euro. O premieră în istoria spațiului unic european, dat fiind faptul că fondul se va baza pe împrumuturi făcute de Comisia Europeană în numele întregii Uniuni, la dobânzi mai bune decât România – și orice alt stat membru din regiunea noastră – ar putea atrage de pe piețele financiare. Vorbim de un semnal clar de „mai multă Europă”, ceea ce pentru România este o veste excelentă.

Am participat personal la o parte dintre aceste negocieri, în spatele scenei, ca reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice în grupul de lucru de la Ministerul Afacerilor Externe, și pot să vă confirm că a fost, în cuvintele unei colege, „cel mai lung și mai dificil Consiliu European de până acum. În final, toată lumea a înțeles că avem nevoie de o strategie de relansare unitară, un nou Plan Marshall pentru Europa, de reală convergență, care să reînvie fundamentele care stau la baza construcției europene și transatlantice.

România și-a jucat cu măiestrie cărțile la Bruxelles. Vorbim despre o sumă impresionantă, fără precedent și, probabil, fără egal în următoarele exerciții financiare: 79,9 miliarde de euro pentru România, în mare măsură granturi nerambursabile. Aici nu e vorba doar de mulți bani, ci de fonduri care țin cont, mai mult ca oricând, de nevoile țării. Astfel, dacă ne uităm cu atenție, vedem că alocarea României pentru politica de coeziune este cu 7% mai mare față de cea din actualul exercițiu bugetar, iar politica de coeziune este cea mai importantă dimensiune pentru România pentru că permite continuarea și finalizarea investițiilor majore în infrastructura conectivă, în domeniul sanitar (spitale), în educație (școli, grădinițe etc.). Adică exact ceea ce ne lipsește și ne ține în loc cel mai mult azi.

Încă trei victorii mari obținute de România sub bagheta președintelui Iohannis. Prima: România a reușit menținerea nivelului de co-finanțare aplicabil în actualul exercițiu financiar, în ciuda presiunilor major de a crește acest nivel. Asta înseamnă o presiune mai mică pe buget, într-un context fiscal-bugetar complicat. A doua: România a reușit păstrarea regulii n+3 de dezangajare automată a fondurilor de coeziune. Ca și până în prezent, ne putem aștepta la întârzieri în implementarea marilor proiecte, din cauze multiple (proceduri întârziate de achiziții și obținerea avizelor, calitatea slabă a documentațiilor tehnico-economice, problemele neprevăzute apărute în execuția lucrărilor etc.); este vital să avem o marjă de siguranță care ne permite extinderea cu un an a termenului până la care vom putea cheltui fondurile alocate. A treia: România a cerut și a obținut o flexibilitate mai mare pentru transferul între fonduri, de până la 20%, precum și reguli favorabile privind concentrarea tematică, mai ales pentru regiunile slab dezvoltate. Aceste facilități înseamnă un grad mai mare de libertate în direcționarea fondurilor acolo unde avem nevoie mai mare de ele – mai multă infrastructură hard (autostrăzi, căi ferate etc.), mai puține programe soft (formări, seminarii etc.).

În plus, România va avea oportunitatea de a beneficia de fonduri din instrumentele și programele bugetare gestionate direct de Comisia Europeană, precum programele RescEU, mecanismul european de gestionare a crizelor. Sunt importante și creșterile bugetare de care beneficiază o serie de instrumente importante pentru obiectivele politice ale UE și ale România, cum este cazul Instrumentului de Pre-aderare, care sprijină politica de extindere a Uniunii. Țara noastră nu are decât de câștigat din aderarea unor state vecine, ceea ce ne-ar aduce dintr-o poziție periferică în piața unică europeană mai aproape de centrul de greutate al Europei, accelerând procesul de dezvoltare economică pentru România (explicația pe larg în raportul Băncii Mondiale „Orașe competitive” (p. 37), la care am avut onoarea să contribui în 2012-2013).

Nu pot să uit ce spunea fostul meu coleg, Marcel Ionescu-Heroiu, unul dintre cei mai apreciați specialiști ai Băncii Mondiale în dezvoltare urbană: Uniunea Europeană este cel mai de succes experiment din istoria umanității. Pe deplin de acord, iar România are imensa șansă să facă parte din acest proiect. Pentru euroscepticii, ajunge să spun că am câștigat net zeci de miliarde de euro prin apartenența la acest club, atât direct (pentru fiecare euro cu care am contribuit la bugetul Uniunii, am primit înapoi peste trei euro) cât și indirect (din apartenența la piața comună).

Mai mult, de la aderare și până azi, România a recuperat o bună parte din distanța de dezvoltare față de Vest, demonstrând un efect clar de convergență: dacă în 2007 eram cu PIB/capita la mai puțin de jumătate de media europeană, în 2019 eram la două treimi. Șapte orașe din top-10 european cu cea mai rapidă creștere sunt românești și cresc mai rapid decât Singapore în anii săi de glorie. Iar exemplele pot continua, dincolo de avalanșa de fake news care rostogolește obsesiv, în bătaia crivățului, aceleași minciuni răsuflate: că UE ne transformă în colonie, că UE nu vrea să ne dea banii (deși ne acordă flexibilități majore), că se amestecă în treburile noastre interne etc.

Din fericire, românii înțeleg foarte clar că Europa ne-a oferit și ne oferă oportunități de dezvoltare fără egal. De aceea am fost și rămânem printre cei mai entuziaști europeni (a se vedea rezultatele Eurobarometrelor din ultimii 13 ani).

E bine să înțelegem cu toții că avem alocate 80 de miliarde de euro, dar nu avem banii în cont. Apartenența la clubul european vine cu drepturi și beneficii, dar vine și cu obligații. Acestea sunt exprimate mai ferm ca oricând prin condiția – în premieră – privitoare la respectarea statului de drept de către toți cei care doresc să beneficieze de aceste fonduri.

România nu mai are voie să mai ezite nicio clipă, niciun pas, pentru că eventuala repetare a dezastrului din epoca 2017-2019, cu asaltul brutal asupra justiției, ne-ar costa crunt. Practic, ar duce la blocarea și pierderea acestor fonduri vitale pentru viitorul țării. Un motiv în plus să-i alegem cu mare grijă pe cei care vor conduce România și ne vor reprezenta în relația cu UE, SUA și partenerii strategici pe parcursul exercițiului financiar 2021-2027.

Totodată, trebuie să continuăm ceea ce am făcut bine în anii anteriori și să învățăm de la cei mai buni. Nu trebuie să căutăm exemple de bune practici prea departe; e suficient să mergem la Oradea primarului Ilie Bolojan, la Clujul lui Emil Boc, la Reșița lui Ioan Popa, la Ciugudul lui Gheorghe Damian (înțeleg că i se mai spune și „Ciugud to be true”).

Ingredientele succesului sunt aceleași peste tot: (i) o viziune politică și administrativă care să facă din fondurile europene prioritate zero, cu asumarea deciziilor luate pentru comunitate; (ii) o echipă de profesioniști în accesarea programelor europene, care să știe ce și cum are de făcut și să fie motivată pe măsură; (iii) un efort susținut pentru generarea de proiecte mature, cât mai din timp, pentru a putea accesa banii europeni într-un ritm accelerat (implică pregătirea de pe-acum a portofoliului de proiecte eligibile, inclusiv prin accesarea de asistență tehnică de nivel internațional); (iv) un sistem performant de management al investițiilor publice, pe întreg ciclul de proiect, de la idee la studiu de prefezabilitate și fezabilitate, proiect tehnic, execuție, operare și mentenanță, respectiv monitorizare și evaluare de impact; (v) o perseverență și o minuțiozitate aparte pentru parcurgerea eficientă a tuturor etapelor aferente unui proiect european.  

Toate acestea trebuie să se întâmple în regim blitzkrieg. Dacă pentru fondurile de coeziune se păstrează regula n+3, fondurile din pachetul de relansare economică Next Generation EU trebuie angajate în următorii 2-3 ani. Cum vom reuși? Dincolo de cele cinci elemente de mai sus, avem nevoie și de o coordonare impecabilă la nivel central, pentru a asigura complementaritatea surselor de finanțare, mai ales în contextul în care România va putea accesa o mulțime de instrumente noi (în cadrul planului de relansare, a pactului ecologic european, prin intermediul instituțiilor financiare internaționale etc.). În trecut, principala problemă a noastră nu a fost lipsa banilor, ci capacitatea instituțională scăzută în gestiunea proiectelor complexe de infrastructură (despre asta am scris pe larg aici). E timpul să depășim acest complex.

Poate că partea cea mai bună cu aceste 80 de miliarde de euro este că ne dau șansa unei transformări profunde a modelului economic românesc. Pe scurt: investiții, investiții, investiții. Prin modul în care Europa a gândit acest pachet financiar, suntem obligați să apăsăm pedala dezvoltării prin finanțarea proiectelor majore în infrastructură, în educație, sănătate, agricultură, energie, mediu. Că o percepem sau nu, că o admitem sau nu, Uniunea Europeană ne modelează viitorul și ne ajută să o prindem mai repede din urmă, investind în acele domenii care generează salturi în dezvoltare și creștere economică sustenabilă.

Actualul guvern înțelege asta și, cu tot subiectivismul de care pot fi acuzat, cred că România are șansa să fie condusă în acest punct vital în evoluția ei de o echipă de profesioniști. Planul „Reclădim România” este, în fapt, un manifest pentru dezvoltare, cu priorități și proiecte bine definite, așa cum am explicat pe larg în această agora. Acum avem și resursele necesare pentru a transforma acest plan în realitate.

Toate acestea sunt lucruri de substanță, iar acest summit este o mare victorie a președintelui Iohannis, a diplomației românești și a noastră, a tuturor. În acest context, avem nevoie mai mult ca oricând de un consens transpartinic, de tipul declarațiilor de la Snagov din 1995 și 2001, pentru aderarea la UE, respectiv la NATO. Doar așa ne vom putea mobiliza cu toții în timp record și vom putea beneficia la maxim de această șansă cu care, să fim bine înțeleși, România nu se va mai întâlni prea curând.

Mi-e cu atât mai greu să-mi explic răutățile unor colegi de arenă publică. Nu, acest summit nu este despre o poză sau alta, despre un moment sau altul pe parcursul celor patru zile și patru nopți. Este despre ce a câștigat România și ce va face cu asta. Este diferența între formă și fond, într-o societate care se luptă de secole cu formele fără fond. În cuvintele marelui nostru înaintaș, Titu Maiorescu: „forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă…”

Astăzi România, Europa și lumea întreagă sunt la răscruce. Vremurile ne cer să fim deasupra lor și să transformăm o criză istorică în șansa unei generații. Tot profesorul Maiorescu ne-a lăsat aceste rânduri: „Evenimentele cele hotărâtoare se ivesc pe nesimțite. Limba de pe cumpăna soartei stă în echilibru: un grăunte mai mult, şi s-a hotărât mișcarea.” E timpul să punem fiecare măcar un grăunte în plus de partea binelui. Pentru România.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/80-de-miliarde-sansa-unei-generatii-ce-avem-de-facut-acum-1342731

Editorial: Reclădim România: cum, cu ce și cu cine

Românii au ales la finalul anului trecut, într-o proporție covârșitoare, proiectul președintelui Klaus Iohannis: România normală. Nimeni nu-și imagina în noiembrie 2019 că lumea întreagă era în fața celei mai complicate provocări din ultimele decenii. Nu este greu să ne imaginăm cum ar fi arătat România astăzi dacă ar fi continuat setul de măsuri populiste și iresponsabile luate de guvernele anterioare.

Nu o dată, România a avut noroc de-a lungul istoriei ei zbuciumate. Uităm prea repede unele lucruri, dar în 2017-2019 ne-au trecut multe gloanțe pe la ureche. Românii de acasă și din diaspora au rezistat, au luptat și au votat, dând țării șansa unei schimbări fundamentale. Cu altfel de oameni în guvern, dincolo de capcanele și de bombele cu explozie întârziată plasate de parlamentul capturat, România normală a început să prindă viață. Acum mai mult ca oricând, paradoxal, corona-criza globală poate însemna oportunitatea pe care o așteptăm de trei decenii: să reclădim România.

Încă de la primele semne ale pandemiei, am început să vorbim despre cum va arăta lumea post-coronavirus. Așteptăm nerăbdători momentul în care un tratament sau un vaccin va scăpa planeta de pandemia care a trimis oameni și economii la terapie intensivă, peste noapte.

Între timp ne-am dat seama că până atunci mai există o etapă: cea în care conviețuim cu virusul, în care salvăm vieți și locuri de muncă, dar pregătim și relansarea economiei, așezarea ei pe baze corecte și solide, pentru noua lume. Cea în care singura certitudine este că totul va fi diferit. Și în care nu mai merge cu „merge și-așa”.

Complexitatea crizei de astăzi, fără precedent în istoria recentă, ne-a pus brusc în fața oglinzii și ne-a arătat toate vulnerabilitățile României cauzate de modelul de (sub)dezvoltare implementat de guvernările anterioare: creșteri masive de cheltuieli pentru consum, un stat tot mai mare și mai ineficient, taxe peste taxe pentru mediul privat, cu descurajarea inițiativei private. Un amic american mi-a spus acum niște ani, la finalul unei vizite în România: „în 1989 l-ați dat jos pe Ceaușescu, dar n-ați dat jos comunismul”.

Avem însă șansa să o facem acum.

Regulile economiei libere sunt simplu de înțeles: nu poți cheltui dacă nu produci, nu poți da de unde nu ai. În acest context, putem să continuăm cu măsurile pro-ciclice care să țină economia captivă sub mirajul consumului, sau putem să clădim un model bazat pe investiții, competitivitate, transformare tehnologică și digitalizare. E timpul să schimbăm paradigma.

România a aderat oficial la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, dar este încă decuplată de celelalte state membre. Integrarea efectivă presupune dezvoltare economică și un standard de trai măcar echivalent cu media UE. La mai toate capitolele, acum suntem printre ultimii. Și la mortalitate infantilă, și la digitalizare, și la fondurile alocate cercetării, și la autostrăzi, și la testele PISA.

În acest context, obiectivul principal al planului „Reclădim România” este unul cât se poate de normal: recuperarea distanței față de economiile europene într-un timp cât mai scurt. De aici derivă câteva direcții strategice: (i) stimularea capitalului românesc; (ii) investiții strategice în infrastructură; (iii) inovare și digitalizare pentru a genera un salt în dezvoltarea României.

Legendarul investitor Ray Dalio explică aici că o economie înseamnă suma tranzacțiilor ei, iar tranzacțiile se întâmplă când cererea se întâlnește cu oferta. Majoritatea crizelor anterioare au avut la bază fie o scădere a cererii, fie una a ofertei, din diverse cauze. În cazul corona-crizei, ambele sunt afectate. Pe de o parte, oamenii stau acasă, veniturile lor scad, deci consumă mai puțin. Implicit, scade cererea. De cealaltă parte, firmele își reduc producția, restrâng activitatea sau chiar o opresc. Locurile de muncă dispar, deci veniturile disponibile pentru consum se reduc din nou, cererea scade și mai mult.

Cum ieșim din această spirală a distrugerii? Doar prin intervenții guvernamentale bine țintite. Și asta face planul „Reclădim România”. Pe de-o parte, stimulează cererea, protejând veniturile oamenilor prin: prelungirea indemnizației de șomaj tehnic, sprijinirea reluării activității economice și a angajărilor, inclusiv pentru românii întorși acasă din diaspora; sprijin pentru programul flexibil de muncă. Pe de altă parte, susține oferta prin granturi pentru sectoarele cel mai grav afectate, scheme de ajutor de stat pentru investiții noi, garanții pentru credite. Per total, mai degrabă undițe decât pești, mai degrabă sprijin pentru acces la finanțare pentru sectoarele strategice decât bani din elicopter pentru toata lumea.

Să fie foarte clar: sunt un om de dreapta. Cel mai deștept stat rămâne cel care se dă la o parte din calea oamenilor care fac lucruri. Dar pentru moment statul trebuie să intervină activ pentru a ține motoarele economiei în funcțiune, cu atât mai mult cu cât România trebuie să fie competitivă pe piața unică europeană. Alte state membre injectează resurse semnificative în economiile lor. Nu avem de ales dacă să o facem și nici când. Avem de ales doar cum.

Stimularea capitalului autohton contribuie direct la un obiectiv conex: securitatea economică a României. Nu este vorba aici de o țară închisă, izolaționistă. Ci de o economie puternică, capabilă să-și protejeze sectoarele strategice: de la agricultură la energie, de la industrie la sănătate. O economie care să producă valoare adăugată și care să exporte făină, nu grâu. Mobilă, nu bușteni. De aici preocuparea pentru programe de tipul depozitelor de comercializare a produselor agricole și investițiile în infrastructura de irigații, tot mai necesară în contextul schimbărilor climatice.

O economie competitivă și credibilă, prietenoasă cu investitorii, înseamnă și șansa de a face parte din efortul transatlantic de decuplare de China. România are toate motivele și toate resursele să poată asigura parte din lanțurile de aprovizionare pentru Europa și SUA. Și are și unele dintre cele mai competitive scheme de ajutor de stat pentru investiții greenfield, atât pentru susținerea costurilor de capital, cât și pentru sprijinirea creării de locuri de muncă.

Nu există țară din lume care să se fi dezvoltat în lipsa infrastructurii conective. Creșterea economică depinde de generarea economiilor de scară și de diversificare, iar aceasta depinde de asigurarea unor fluxuri cât mai facile pentru oameni, bunuri și servicii, capital și idei. Într-un raport celebru al Băncii Mondiale, marele economist Indermit Gill vorbește despre cei 3D: densitate (încurajarea urbanizării, având în vedere rolul orașelor ca principale motoare ale oricărei economii avansate); distanță (scurtarea timpilor de deplasare prin investiții în infrastructură); și diviziune (conexiuni cât mai bune cu piețele internaționale).

Asta are de făcut și România. Planul de relansare economică recunoaște nevoia critică de investiții în infrastructura conectivă, pe toate căile de transport, contribuind direct la cei 3D din modelul lui Indermit Gill. Sunt proiecte prin care se încurajează urbanizarea (investiții în rețeaua de metrou la București și la Cluj-Napoca, modernizarea sistemelor de termoficare, bănci de date urbane etc.), proiecte care unesc zonele rurale de cele urbane și provinciile istorice între ele, facilitând efecte de tip spillover de la zonele mai dezvoltate spre cele emergente, respectiv proiecte care înlesnesc fluxurile transfrontaliere, de la interconectările sistemului energetic la modernizarea și extinderea aeroporturilor principale.

Cei care spun, pe bună dreptate, „am mai auzit variațiuni pe tema asta”, ar trebui să se uite la cifre și să înțeleagă că de data asta lucrurile stau altfel. În ciuda găurilor moștenite și a situației fiscal-bugetare complicate, actualul guvern a stabilit recordul de investiții de capital din ultimul deceniu cu 13 miliarde lei, conform execuției bugetului general consolidat la cinci luni. În plină pandemie, șantierele de infrastructură publică nu s-au oprit nicio secundă; din contră, au pornit unele noi, iar România a avut cea mai mare creștere din UE în sectorul construcții pe primul trimestru (23,3% față de aceeași perioadă a anului trecut).
E important de înțeles că România are nevoie de infrastructură nu doar de dragul betoanelor și a redobândirii sentimentului că suntem în stare să lăsăm ceva palpabil în urmă. Infrastructura înseamnă investiții, locuri de muncă, productivitate mai mare și salarii mai bune.

Înseamnă și pensii mai mari, sustenabile. Înseamnă acces echitabil și rapid la educație și sănătate.

A fost nevoie de secole pentru a dezvolta gândirea economică de la stadiul de felceri („tăiem aici și dincolo și vedem ce se întâmplă”) la modele de dezvoltare solide. Am explicat și cu alte ocazii o ecuație simplă: creșterea economică este produsul dintre populație și productivitatea individuală. Pârghiile pe zona demografică sunt complicat de activat și durează, dar este perfect fezabil să ne concentrăm pe creșterea productivității muncii. Cum? Prin inovare endogenă (generată la noi, în România) și digitalizare accelerată.

Economistul Paul Romer, distins cu premiul Nobel pentru acest model, a arătat că investițiile în capital uman, inovare și știință sunt factorii cheie care asigură creșterea economică pe termen mediu și lung. Din păcate, pornim – din nou – foarte de jos. La capitolul inovare suntem la coada clasamentului european. Potrivit raportului de țară al Comisiei Europene, publicat în februarie 2020, investiția României în cercetare și dezvoltare este cea mai redusă din UE – 0,5% din PIB, față de o medie a Uniunii de peste patru ori mai mare: 2,12% din PIB.

Programul „Reclădim România” arată că decidenții înțeleg în sfârșit importanța inovării pentru a genera saltul în dezvoltare de care avem nevoie pentru a deveni competitivi în era revoluției industriale 4.0. Vorbim de granturi pentru inovare și digitalizarea modelelor de business, finanțarea start-up-urilor inovative acolo unde contează, adică în fazele timpurii ale dezvoltării, programe de educație digitală pentru antreprenori, rețele de stații de încărcare pentru vehiculele electrice, granturi pentru reconversie economică spre domenii cu valoare adăugată înaltă (nanotehnologie, industrii creative etc).

Pe partea de digitalizare, indicele economiei și societății digitale (DESI) publicat recent de Comisia Europeană plasează România pe locul 26 din 28 între statele membre UE. La categoria „servicii publice digitale” România este fix ultima. Cu toate acestea, am câștigat de la începutul pandemiei ani buni de progres. Măsurile de modernizare a sectorului public, inclusiv a ANAF, și de normalizare a relației dintre contribuabili și stat trebuie continuate cu un demers vital și curajos: sistemul de facturare electronică. Modele avem: și în Brazilia, și în Italia. Putem astfel transforma cel mai mare deficit de TVA din UE într-o sursă de zeci de miliarde de lei la buget pentru investiții.

În final, răspunsul la întrebarea: de unde bani pentru toate acestea? Instrumentele clasice rămân, în ordinea „costurilor”: fonduri europene de minim 70 de miliarde (New Generation EU și cadrul financiar multianual 2021-2027) și alte fonduri nerambursabile (elvețiene, norvegiene etc.); fonduri de la instituțiile financiare internaționale (cu tot cu programele de reformă aferente); fonduri de la bugetul de stat. Merită explorate și finanțări adiționale obținute, de pildă, prin listarea la bursă a unor pachete de până la 49% din acțiunile companiilor de stat, fără pierderea controlului dar cu transparentizarea și profesionalizarea managementului.

La acestea, Planul „Reclădim România” adaugă câteva instrumente: Fondul Român de Investiții (FRI), propus a fi implementat în parteneriat cu Fondul European de Investiții (FEI), mai ales pentru proiecte private strategice, cu posibila listare la bursă; Banca Națională de Dezvoltare (BND), mai ales pentru susținerea proiectelor de infrastructură publică; un avânt nou pentru parteneriatele public-private, acolo unde se pretează utilizarea acestor instrumente.

Merită spus, totodată, că marea problemă pentru România nu a fost lipsa finanțării pentru proiectele strategice, ci lipsa capacității administrative de a le genera, de a le implementa, de a le opera și de a le întreține. Trebuie să fim în stare să generăm rapid investiții mature, riguros proiectate, cu un management de proiect exemplar.

În acest moment al istoriei noastre, în competiția tot mai acerbă pentru resurse, suntem condamnați să reclădim România. Faptul că am rămas în urmă poate fi și un avantaj. Putem face salturi de dezvoltare prin adoptarea celor mai noi tehnologii și modele, așa cum, punctual, am mai făcut – de exemplu, așa am ajuns una dintre țările cu cea mai rapidă viteză a conexiunilor de internet.

Citit cap-coadă, cu cele 160 de pagini și listele lungi de proiecte, Planul Național de Investiții și Relansare Economică poate părea copleșitor. Eu aleg să văd în el șansa acestui popor de a face lucruri mari. Și, vorba lui Constantin Noica, „partea frumoasă cu România este că, aici, totul e încă de făcut”.

Acest articol a fost publicat pentru Agora Digi: https://www.digi24.ro/opinii/recladim-romania-cum-cu-ce-si-cu-cine-1332546