13.7.2020 12:28

Planul pentru România. Pilonul 2: România conectată

„În pregătirea unei bătălii, mi-am dat seama de nenumărate ori că planurile sunt zadarnice, dar planificarea este vitală”. Sunt cuvintele Generalului Dwight D. Eisenhower, cel de-al 34-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii. Omenirea și România sunt deja angajate astăzi într-o luptă neconvențională, într-o profundă criză sanitară, socială și economică, probabil cea mai grea provocare de la marea criză economică din anii 1930 încoace. Mizele sunt multiple, de la dezvoltare economică la securitate națională, având în vedere competiția globală tot mai acerbă pentru resurse.

Ce are România de făcut? Încă de la începutul lunii aprilie, am expus în spațiul public ideea unui Plan pentru România, o viziune bazată pe trei principii de temelie: democrație liberală, într-un context regional tot mai apăsat de tentația bocancului autoritar; deschidere către exterior, într-un context global deturnat către izolaționism și populism; și responsabilitate individuală, într-un context social tot mai ancorat în reflexul de a aștepta și de a cere pentru sine, în loc de a oferi și de a face pentru alții.

Pe această temelie am așezat patru piloni: România inovatoare, România conectată, România verde și România sigură. Despre inovare și excelență am scris pe platforma Gândul în episodul anterior, iar acum a venit rândul României conectate. Imaginați-vă România brăzdată de autostrăzi, căi ferate ultra-rapide, rețea de metrou în tot Bucureștiul, poate și în Cluj-Napoca, aeroporturi regionale și județene moderne, canale navigabile. Bucureștiul – port la Dunăre. Orașe dinamice, cu zone peri-urbane bine legate de centrele economice. Navetă rapidă și plăcută pe toate modurile de transport. Conexiuni către Europa și întreaga lume nu doar de la București, ci și de la Timișoara, Cluj, Iași, Constanța, Brașov, Brăila-Galați și Craiova.

Românii trebuie conectați la oportunități. Urgent

Nu am ales întâmplător cuvintele din debutul acestui episod din Planul pentru România. În 1956, Președintele Eisenhower a semnat Legea 84-627, cunoscută sub numele de National Interstate and Defense Highways Act. Includea o alocare inițială de USD 25 miliarde la acea vreme pentru construirea a 66.000 de kilometri de autostradă, într-o perioadă de numai 10 ani. Eisenhower a promovat această idee după experiența lui din 1919, când a durat 2 luni pentru un convoi militar să străbată Statele Unite; după finalizarea sistemului de autostrăzi, timpul a fost redus la numai cinci zile, la nivelul anilor 1960.

Prin Președintele Eisenhower, Statele Unite au invocat rațiuni de securitate națională încă de acum 70 de ani pentru a accelera dezvoltarea infrastructurii conective. România poate și trebuie să facă acum același lucru. De altfel, statutul de membru NATO și coridoarele cheie definite de Alianță – două dintre cele nouă europene fiind pe teritoriul țării noastre – ne obligă să finalizăm rețeaua de autostrăzi în cel mai scurt timp. Pe înțelesul tuturor: lipsa infrastructurii este un risc la adresa siguranței naționale a României și aliaților noștri, iar acest fapt nu mai poate fi tolerat.

Se adaugă toate argumentele economice. Nu există nicio țară din lume care să se fi dezvoltat în lipsa infrastructurii conective. Aceasta generează, în fapt, economii de scară și de diversificare, ceea ce se traduce prin productivitate mai mare a muncii, competitivitate, investiții și dezvoltare. În registrul geografiei economice, creșterea economică depinde de scurtarea distanței dintre oameni și oportunități – fie că vorbim despre locul de muncă, activități de divertisment, acces la servicii de sănătate și educaționale etc. În World Development Report 2009, economistul șef al Băncii Mondiale la acea vreme, Indermit Gill, vorbește despre cei 3D ai dezvoltării economice: densitate (concentrarea oamenilor și companiilor); distanță (acces cât mai rapid și cât mai facil la oportunități); și diviziune (integrare cât mai profundă cu piețele internaționale). Infrastructura este piatra de temelie pentru fiecare dintre aceste trei dimensiuni.

Pactul pentru Infrastructură 2030

România are nevoie de un Pact pentru Infrastructură, pe parcursul următorului deceniu: un pact transpartinic, nenegociabil, bugetat cu prioritate în fiecare an, indiferent de partidul de la putere. Un prim pas esențial a fost făcut prin Programul „Reclădim România”, despre care am scris aici pe larg, primul document strategic de acest nivel care pune infrastructura pe primul loc în lista de priorități pentru dezvoltarea României. Singurul loc cuvenit, cel puțin pe termen scurt și mediu, pentru a putea debloca și genera resurse substanțiale. Logica paradigmei „investim ca să putem să cheltuim” a fost, până acum, compromisă de calculele politice ale unor guvernări anterioare, care au cheltuit fără înțelegerea faptului că trebuie să crești plăcinta ca să ai de unde să împarți mai multe bucăți.

Ce ar trebui să finanțăm pentru a avea o Românie conectată? Voi trasa doar liniile strategice, având în vedere că există deja, atât în Planul „Reclădim România” cât și în Master Planul General de Transport, liste de proiecte corect definite, care includ marile deziderate precum autostrăzile Pitești-Sibiu (conectarea Mării Negre de granița de vest, unde trimitem peste 70% din exporturile românești), Comarnic-Brașov (integrarea celor trei poli urbani pe axa București-Ploiești-Brașov), Târgu Mureș-Iași-Ungheni (conectarea efectivă a Moldovei de dincolo și de dincoace de Prut la Europa de Vest), respectiv Ploiești-Buzău-Focșani-Suceava (conectarea Moldovei de București, inima economică a României) și drumurile expres care leagă Muntenia de Transilvania și, mai departe, de centrul economic al Europei (București-Alexandria-Craiova-Caransebeș-Lugoj și Craiova-Calafat-Drobeta Turnu Severin).

Toate aceste proiecte, precum și altele vitale pentru dezvoltarea României, se încadrează pe trei direcții strategice, care ar trebui cunoscute și înțelese de toți românii și care trebuie să stea la baza Pactului pentru Infrastructură 2030. De la nivel european la nivel regional și local, în ordine:

1. Conectarea României la Europa de Vest. Toate legăturile cu piața unică europeană – rutiere, feroviare și navale – trebuie tratate ca prioritate zero. În modelul lui Indermit Gill, asta înseamnă să reducem diviziunea dintre România și piețele externe importante. Deja avem trasate de la Uniunea Europeană coridoarele TEN-T, gândite să faciliteze marile fluxuri de oameni și bunuri. Între autostrăzi și căi ferate, o viziune de viitor ar trebui să dea întâietate celor din urmă, având în vedere Pactul Ecologic European și posibilitatea execuției mai rapide a lucrărilor, fără o parte dintre blocajele întâlnite la implementarea proiectelor de autostrăzi și drumuri expres.

Mai mult decât atât, România trebuie să investească în rețele primare și secundare de aeroporturi, atât în nodurile principale (unde se impune mai ales dezvoltarea capacității cargo), cât și în aeroporturi regionale, care pot deservi mai multe județe. Acest fapt va facilita legăturile cu Europa nu doar pentru investiții, cât și pentru întreaga diasporă românească, înlesnind revenirea acasă sau chiar naveta periodică între România și alte state-gazdă din restul Europei.

2. Conectarea regiunilor și orașelor românești între ele. Proximitatea față de Europa de Vest, dincolo de un bun management la nivelul administrației locale, a generat un proces de dezvoltare accelerată a unor orașe precum Timișoara, Arad, Cluj-Napoca, Oradea etc. Dincoace de Carpați, Bucureștiul, drept Capitală a României, a devenit cel mai important magnet de dezvoltare, generând peste jumătate din veniturile tuturor firmelor din România. România conectată trebuie să reducă distanța – din modelul lui Indermit Gill – dintre regiuni și orașe: cu cât două motoare economice sunt mai mari și mai „apropiate” între ele, cu atât generează un nivel mai înalt de creștere economică.

Oamenii, bunurile, capitalul și ideile circulă mai rapid, ceea ce facilitează dezvoltarea mediului privat, a inovării și a locurilor de muncă productive. Cu o infrastructură modernă de transport, distanța dintre marile aglomerări urbane ale României, București și cei șapte poli de creștere – Iași, Constanța, Ploiești, Craiova, Brașov, Cluj-Napoca și Timișoara – ar putea fi parcursă în decurs de câteva ore. Astfel se vor dezvolta mai rapid regiunile rămase în urmă, în principal Nord-Est, Sud-Muntenia, Sud-Est și Sud-Vest.

 3. Conectarea orașelor la zonele periurbane și rurale. În absolut toate țările din lume, motoarele economice principale sunt orașele. Piața liberă înseamnă încurajarea urbanizării, deci a densității, datorită cercului virtuos format dintr-o forță de muncă tot mai mare și mai productivă, cu nevoi tot mai diverse, într-o economie locală tot mai puternică. România conectată trebuie să asigure creșterea continuă a orașelor, drept principali vectori de dezvoltare economică. Acest lucru înseamnă dezvoltarea infrastructurii conective dintre centrele urbane și zonele periurbane și rurale aferente: inele și șosele de centură, transport public metropolitan, extinderea rețelei de metrou (acolo unde se impune) etc. La fel de importante sunt investițiile în calitatea vieții (spații verzi, școli și spitale de calitate etc.), fără de care un oraș nu poate atrage și păstra resursa umană vitală pentru dezvoltarea sa.

Într-o piață liberă, guvernul nu poate dicta investitorilor unde să își construiască business-ul lor, dar poate construi infrastructura care să ghideze dezvoltarea și să încurajeze navetismul. Aceasta este și soluția la depopularea satelor, acolo unde nu se poate face turism, agricultură pe scară largă sau o altă activitate economică rentabilă: infrastructură conectivă pentru a permite oamenilor să locuiască în mediul rural și să lucreze în centrele urbane de proximitate.

Trei imperative pentru România conectată

Așadar, știm ce avem de făcut. Dar cum o facem? Primul imperativ este procesul de prioritizare a investițiilor. Ani la rândul, România a împărțit sumele alocate infrastructurii în mult prea multe proiecte, printr-un model de tipul „finanțare cu țârâita” (drip funding), deschizând zeci de mii de șantiere și arătându-se neputincioasă în finalizarea lor. O parte dintre ele au fost moștenite de pe vremea regimului comunist, devenind nerentabile sau mult prea scumpe, dar nimeni nu a avut curajul să le închidă. O altă parte au rezultat din suprapuneri nepermise între programele finanțate de la bugetul de stat versus cele din fonduri europene (mai multe detalii, aici); astfel, autoritățile care nu erau în stare sau nu doreau să acceseze bani europeni gratis apelau – printr-un telefon la partid, de cele mai multe ori – la programe cu bani scumpi din bugetul național. România a acumulat sute de metri cubi de documentații tehnice, studii de fezabilitate și proiecte tehnice, multe dintre ele prăfuite și perimate. Nu a existat o ierarhizare clară bazată pe criterii transparente, o bază de date integrată cu toate proiectele de investiții, pentru a putea asigura coordonarea și complementaritatea lor și nici nu au fost respectate principiile bugetării multianuale. În mod normal, niciun proiect nu ar fi trebuit pornit în lipsa unei finanțări certe, pe mai mulți ani, de la prima virgulă din studiul de fezabilitate până la ultimul bocanc pe locul unei investiții finalizate.

Partea bună este că România poate învăța meserie de la alte state, din acest punct de vedere. În 2014-2015, pe când lucram la Banca Mondială, am finalizat cu o echipă de experți trei ghiduri de investiții locale, care acoperă principalele tipuri de infrastructură: drumuri județene; apă-canal; infrastructură socială. Fiecare ghid, accesibil public, trasează o listă clară de criterii de evaluare și selecție a proiectelor de investiții, pe baza bunelor practici la nivel global. Un algoritm de acest fel va asigura o alocare obiectivă și coerentă a resurselor financiare necesare investițiilor, în limita disponibilităților și pe baza impactului de dezvoltare anticipat. Tot pe baza unor asemenea criterii se impune și raționalizarea actualului portofoliu de proiecte: concret, închiderea acelor investiții care nu mai sunt fezabile și respectiv finanțarea adecvată a celor care merită finalizate.

Al doilea imperativ privește managementul de proiect. Cu o legislație adesea încâlcită și contradictorie, cu un regim al proprietății fărâmițat și contestat, cu lipsuri grave ale resursei umane din sectorul public, atât prin prisma competențelor cât și a asumării deciziilor, cu porția aferentă de corupție, reală sau doar percepută, proiectele de investiții nu aveau cum să funcționeze eficient în România postdecembristă. În fapt, managementul investițiilor publice necesită mai multe etape: evaluarea și selecția proiectelor; bugetare; implementare (proiectare și execuție); și monitorizare/evaluare, respectiv operare și mentenanță post-execuție. În prezent, România se confruntă cu blocaje în toate aceste faze, nu doar în ceea ce privește implementarea efectivă, deși atenția media se îndreaptă adesea spre șantierele care trenează sau „autostrăzile-muzeu”.

O parte dintre probleme necesită o reevaluare a cadrului legislativ actual, în special în zona de achiziții publice, pentru a putea scurta la maxim termenele. Se impune de asemenea responsabilizarea proiectanților, care de multe ori au făcut rabat de la standardele de calitate, mergând până la metoda copy-paste și a proiectării „din birou”. De vină este și graba guvernanților de a arăta că fac treabă, intrând cu buldozerele pe șantierele patriei, ceea e a și dus la impunerea unor termene complet nefezabile pentru partea de proiectare (în unele cazuri, 6 luni pentru proiectarea unor tronsoane de autostradă). Astfel, constructorii intrau în teren pe baza unor proiecte ieftine și proaste, rezultând blocaje și claim-uri (practic, erau plătiți să stea degeaba până la remedierea problemelor identificate).

Probabil cea mai bună resursă tehnică pentru optimizarea managementului investițiilor publice este Ghidul de referință 2020 al Băncii Mondiale, cu exemple din țările etalon pentru dezvoltarea accelerată a infrastructurii (Olanda, Chile, Marea Britanie, Irlanda, Australia, Coreea de Sud etc.). România poate urma, pas cu pas, această metodologie, pe fiecare etapă a ciclului investițional, plus elementele transversale: cadrul legislativ și instituțional, resursa umană necesară la nivelul autorităților publice, respectiv sistemele informatice necesare gestiunii portofoliului de proiecte de investiții. În Chile, de exemplu, baza integrată de proiecte asigură informații despre peste 200.000 de investiții, inclusiv: analize tehnico-economice, pe fiecare fază de proiect; programare bugetară (inclusiv investiții în continuare vs. investiții noi); execuție bugetară (graficul de lucrări și de cheltuieli aferente); evaluare ex-post (atingerea obiectivelor proiectului, costuri de operare și mentenanță etc.). În mod ideal, baza de date trebuie să poată fi consultată și de publicul larg, și de experți din mediul academic, pentru a putea avea evaluări independente ale sistemului de management a investițiilor publice.

În fine, al treilea imperativ pentru România conectată este finanțarea. În planul „Reclădim România”, nevoile identificate pentru infrastructura românească depășesc 100 de miliarde pentru următorii 10 ani. De unde fonduri? În primul rând, toate sursele de fonduri nerambursabile trebuie exploatate la maxim (granturi din fonduri europene, norvegiene, elvețiene etc.), mai ales în contextul noului cadru financiar multianual (2021-2027) și a planului de relansare economică europeană – Next Generation EU. Pentru toate acestea, România trebuie să se bată pentru: finanțări adecvate nevoilor de dezvoltare (mai mult infrastructură hard, mai puține programe de training soft); flexibilitate între fonduri și în procedurile de implementare, cu o birocrație cât mai redusă; extinderea regulii n+3 la următoarea perioadă de programare.

În plus, România poate accesa finanțări la costuri reduse, într-un strâns parteneriat cu instituțiile financiare internaționale, care asigură nu doar împrumuturi mult mai ieftine decât pe piața liberă, ci și expertiza necesară în dezvoltarea unor proiecte de infrastructură de anvergură. În fine, trebuie să avem curajul să abordăm o serie de instrumente inovative, deja utilizate cu succes de mai toate statele europene: fondul suveran (Fondul Român de Investiții), Banca Națională de Dezvoltare, respectiv Parteneriatul Public-Privat (PPP). Fiecare dintre acestea poate aduce resurse adiționale substanțiale, fresh money, pentru a putea accelera la maxim procesul de dezvoltare a infrastructurii românești în deceniul 2020-2030.

Va urma

România conectată este vitală pentru România dezvoltată. Am explicat în acest episod de ce avem nevoie de infrastructură pentru a-i aduce pe români cât mai aproape de oportunitățile pe care și le doresc. Aici, acasă. În tot ceea ce vom face pe parcursul acestui deceniu, proiectele de  investiții trebuie să devină prioritate zero, pentru a putea genera prosperitate.

Ce ne oprește? Nimic, pentru că am mai făcut asta. Este jenant însă că după 30 de ani tânjim încă la epoca în care făceam lucruri mărețe – toate marile proiecte „recente” ale României datează de dinainte de 1989. Nu le-a făcut Ceaușescu, după cum greșit afirmă unii și alții. Le-a făcut poporul român, cu sacrificii și costuri pe măsură. Iar astăzi suntem într-o poziție mult mai bună decât în 1989, atât în plan geostrategic, ca parte a Europei, cât și din punct de vedere economic (aici 5 mituri spulberate despre economia României comuniste vs. cea de azi). Doar un exemplu: valoarea exporturilor românești (pe datele din 2018) este aproape de cinci ori mai mare (!) decât în 1989.

Închei mergând însă și mai departe în istorie, de data aceasta într-o epocă luminoasă. Anul este 1887, iar Ministerul Lucrărilor Publice încredințează cel mai ambițios proiect de infrastructură românească, linia Fetești-Cernavodă și podul peste Dunăre – unui inginer de numai 33 de ani. Anghel Saligny își formează o echipă de ingineri români, cei mai mulți foarte tineri, foști elevi de-ai săi de la Școala Națională de Poduri și Șosele. Începe lucrarea monumentală la 9 octombrie 1890 și, în mai puțin de cinci ani, termină cel mai lung pod din Europa continentală. La inaugurare, sub privirile Regelui Carol I, Saligny alege să stea sub pod, în timp ce pe calea ferată de deasupra lui trec 15 locomotive. Replica marelui inginer a fost antologică: „Știam că va ține.”

Într-adevăr, dincolo de toate cele expuse în acest episod, dincolo de planuri și planificare, România conectată mai are nevoie de un ingredient fundamental: încrederea în sine. Va urma.

5.6.2020 12:06

Planul pentru România. Pilonul 1: România inovatoare

România este la răscruce și este condamnată să nu (mai) greșească. În apele tulburi ale crizei multiple în care ne regăsim, putem să jucăm la „merge și-așa” și „nu se poate face nimic aici”, sau putem să ne jucăm șansa vieții: să reașezăm economia românească pe fundamente solide, lăsând în urmă modelul economic susținut artificial de consum și de pomeni populiste și mizând în schimb pe investiții masive în domeniile strategice.

Încă de la debutul acestei crize, am spus că trebuie să o transformăm într-o oportunitate. Pentru asta avem nevoie de un Plan pentru România. În primul episod am scris despre o temelie bazată pe trei principii clare: democrație, deschidere, responsabilitate. În al doilea episod am așezat pe această temelie patru piloni de susținere a unui nou model economic:  România inovatoare, România verde, România conectată și România sigură.

Acest episod este despre România inovatoare, care trebuie să stea sub semnul excelenței profesionale. Modelul își poate găsi fundamentele în teoriile lui Paul Romer, pentru care a fost distins cu Premiul Nobel. Investițiile în capitalul uman și în inovare sunt esențiale pentru creșterea economică a unei țări pentru că generează capacitate endogenă (internă) de creare și valorificare a noilor tehnologii, ceea ce se traduce prin creșterea productivității individuale. Romer subliniază importanța politicilor publice de stimulare a inovării. Să fie limpede: suntem într-o cursă globală pentru creiere și resurse, iar timpul acțiunii este acum.

De unde pornim

Potrivit raportului de țară al Comisiei Europene, publicat în februarie 2020, investiția României în cercetare și dezvoltare este cea mai redusă din UE – 0,5% din PIB. Cheltuielile publice din acest sector au scăzut constant: am ajuns la numai 0,21% din PIB în 2017, de la 0,32% în 2011. În 2018 s-a remarcat o creștere de până la 0,51% din PIB, din care 0,21 pentru sectorul public, dar nu este suficient. În același an, media din Uniune a fost de peste patru ori mai mare: 2,12% din PIB. Cheltuielile private pentru cercetare și dezvoltare au fost doar 0,30% din PIB, tot cu mult sub media UE de 1,41%.

Sunt mai multe cifre publicate de Eurostat care ne arată cât de subfinanțat este acest sector în România. Investiția României în CDI (cercetare, dezvoltare, inovare) pe cap de locuitor este – țineți-vă bine – de 12,6 ori mai mică decât media UE. Cea mai mare parte din anemica finanțare a mers către institutele de cercetare, unde România a alocat 70% din bugetul public pentru CDI, pe când media din UE a fost 32%. Pe tipuri de activități, România are o pondere foarte mare a cercetării aplicative (60% față de 36-39% în UE în 2017), în detrimentul celei experimentale (19% față de 38-39% la nivel european).

Aflată la coada clasamentului inovării europene, România nu poate spune că a început tranziția către economia bazată pe inovare și cunoaștere. În continuare, legăturile dintre știință, tehnologie și mediul de afaceri sunt reduse. Ba mai mult, numărul absolvenților de știință, tehnologie, inginerie sau matematică scade de la an la an și ne confruntăm cu o migrație semnificativă de oameni calificați, având una dintre cele mai mari diaspora științifice dintre țările UE (Comisia Europeană, 2018). Puținele resurse pe care România le-a alocat domeniului au mers mai degrabă spre cercetarea fundamentală, pentru a susține rețeaua de institute existente (inclusiv pentru mentenanța unei infrastructuri învechite), fără a genera inovare românească prin tehnologii valorificate în economia reală.

Din toate aceste date și statistici triste, putem extrage o singură concluzie, parafrazându-l pe Noica: „aici e totul de făcut”. De la serviciile publice digitale la abilitățile populației sau digitalizarea IMM-urilor și administrației publice, putem doar să urcăm. Și trebuie să o facem.

Ce se întâmplă în mediul privat?

Există și câteva vești bune, care ne arată că se poate și la noi. În România, sectoarele auto și IT&C au semne pozitive în ceea ce privește potențialul de inovare. Ambele sunt orientate către export și integrate în ecosisteme globale. Expunerea în mediul concurențial internațional și la standardele tehnologice ridicate aduce dezvoltare, astfel că avem companii cu ritm accelerat de creștere din zona IT, atât startup-uri la început de drum, cât și companii mai mature.

În zona de IT avem și cele mai mari investiții. La nivelul anului 2019, 51% din totalul investițiilor în Europa Centrala și de Est (CEE) din acest sector s-a îndreptat către UiPath – România, care conduce clasamentul cu o investiție de 516,35 milioane EUR. Cele mai mari 5 investiții realizate în CEE (care reprezintă 78,6% din totalul fondurilor investite) sunt: UiPath – România, Docplanner – Polonia, Rimac – Croația, Au10tix – Cipru și Bolt – Estonia.

Anul trecut au fost realizate în România 38 de investiții în valoare totală de 529,1 milioane euro: 97% din valoarea acestora a fost direcționată către UiPath, doar 3% fiind alocat către alte investiții, precum: Elrond (1,71 milioane), Typingdna (1,35 milioane), Fintech OS (1,1 milioane) și Happy Recruiter (1 milion). Datorită investiției UiPath, Bucureștiul conduce în număr de tranzacții (61%) și capital atras (51%), urmat de alte orașe precum Oradea, Sibiu sau Târgu Mureș, care dețin startup-urile mai sus menționate (How To Web – Eastern Disruptors).

Cât privește structurile de sprijin din România în dezvoltarea ecosistemului antreprenorial inovativ, de tipul hub-urilor, structurilor de accelerare și incubare, concentrarea se face în principal în regiunile București-Ilfov și Nord-Vest. Aceste două regiuni dețin totodată și cea mai mare parte a startup-urilor și, implicit, a investițiilor de capital de risc realizate la nivel național.

Producția științifică rezultată din colaborarea mediului public cu cel privat a clasat România în 2018 pe locul 26 din 28 țări ale UE (EIS, 2019), iar numărul de colaborări între companii și universități și alte instituții de cercetare a clasat România pe locul 20 la nivelul UE (Eurostat 2016). Facem observația că majoritatea colaborărilor cu universitățile sau alte instituții academice s-au înregistrat la nivelul companiilor mici.

La jumătatea anului 2019, 74 de inițiative cluster erau înregistrate la Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, organism care este responsabil pentru dezvoltarea clusterelor ca parte a politicii industriale. Clusterele românești sunt organizate după modelul helix cvadruplu care, pe lângă industrie, mediul academic și decidenții politici, pune accent pe rolul instituțiilor catalizatoare precum centrele de transfer de tehnologie, camerele de comerț, consultanți etc. În ultimii 6 ani, 60 clustere românești au primit etichetă de bronz, 14 de argint și 3 de aur.

Activitatea de inovare de produs și proces este dependentă de finanțarea publică pentru inovare, cel puțin pe termen scurt. 75,3% dintre întreprinderile din România consideră că nu au niciun motiv pentru a inova și doar 14,5% dintre acestea declară că au luat în considerare necesitatea inovării, dar au întâmpinat bariere în acest sens, conform unui raport INS din 2018.

Un alt studiu publicat de Academia Română oferă o analiză a situației sectorului IMM din perspectiva performanței actuale, a dificultăților specifice întâmpinate, precum și a cerințelor și perspectivelor. Din aceasta reiese că implicarea întreprinderilor mici și mijlocii în activitatea de cercetare-dezvoltare este marginală. 75% dintre ele nu au fost niciodată implicate în astfel de activități. Din răspunsurile antreprenorilor se pare că IMM-urile din România nu prea sunt interesate de activitatea de inovare – 59% dintre acestea nu au introdus nicio inovație în ultimii 3 ani.

Ce ne spun toate aceste date? În primul rând să investim. În oameni, în proiecte, în infrastructură de cercetare. Să încurajăm mediul privat să inoveze și să creăm un mediu propice responsabilității în business – firmele mari pot transfera know-how și tehnologie către cele mai mici. Toată lumea are de câștigat dintr-o piață matură. Statul trebuie să facă două lucruri, aparent contradictorii. Primul: să se dea la o parte din calea antreprenorilor, deci să simplifice la maxim birocrația, să se digitalizeze și să urmărească cu ferocitate urcarea în clasamentul Băncii Mondiale Doing Business, pe fiecare indicator în parte. Al doilea: să susțină în mod inteligent, ca partener onest și credibil al mediului privat, sectoarele strategice unde România poate dezvolta tehnologiile viitorului.

Patru modele care ne vor schimba viitorul

Probabil singurul avantaj al decalajului major pe care îl avem față de alte state este că putem învăța din exemplele lor. Aparent, suntem captivi într-o situație fără ieșire: prioritățile bugetare sunt tot timpul altele, crizele care vin peste noi ne schimbă reperele, avem încă multe lucruri de bază de construit, de la autostrăzi la spitale. Când și de unde să mai avem bani și de cercetare sau inovare? Și cum să o facem?

Am selectat patru modele de succes pe care le putem adapta și implementa în România. Toate patru se bazează pe o realitate incontestabilă: România oferă lumii o resursă umană de excepție. O bună parte pleacă peste granițe, ceea ce în sine nu este un lucru rău, pentru că se conectează la marile fluxuri de cercetare și inovare de la nivel mondial. Din păcate, încă foarte puțini se mai întorc. Am fondat și condus Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), o rețea de peste 15.000 de studenți și absolvenți de la școli de mare prestigiu. Aceasta a fost și rămâne misiunea Ligii: să promoveze întoarcerea acasă. Dar pentru asta e nevoie de programe deștepte și solide. Sunt convins că mințile luminate ale României, de acasă și de peste hotare, se pot strânge la un loc în jurul unui efort național de inovare, în oglindă cu ceea ce acest popor a mai reușit, să ne reamintim, în perioada interbelică. Această resursă umană este și principalul avantaj comparativ al României. Iată cum putem să îl valorificăm pentru România inovării.

  1. Modelul SUA (DARPA)

În ultimii 50 de ani, sub umbrela Pentagonului a funcționat Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) – cu cel mai consistent portofoliu de invenții din istoria omenirii. Doar câteva exemple: internetul, hărțile digitale, asistenții virtuali, cloud-urile, tehnologia GPS, dronele. Modelul DARPA are la bază trei elemente fundamentale:

Obiective ambițioase: Proiectele DARPA sunt concepute pentru a rezolva probleme din lumea reală sau pentru a crea noi oportunități, prin valorificarea progreselor științifice. Problemele trebuie să fie suficient de provocatoare pentru a reuni minți luminate și pentru a cataliza forța științei.

Echipe pentru fiecare proiect: DARPA reunește experți de talie mondială din mediul academic și cel de business, care lucrează pe proiecte relativ scurte, la fel ca și managerii de echipe. Intensitatea, concentrarea accentuată și perioada de timp finită sunt elemente care atrag talente de cel mai înalt calibru. Sunt organizate inclusiv competiții deschise, cum este DARPA Grand Challenge for Autonomous Vehicles.

Independență: DARPA are autonomie completă în selectarea și derularea proiectelor, fără să aibă preocuparea finanțării și fără să fie afectată de schimbările politice. Acești oameni sunt lăsați să-și facă treaba. Această independență permite organizației să fie agilă, rapidă și să își asume riscuri. Doar așa reușește să îi convingă pe cei mai buni să i se alăture.

Vă puteți imagina cum ar arata Agenția Română de Proiecte Avansate de Cercetare (ARPAC)? Eu da. Păstrând modelul DARPA, sub umbrela securității naționale, cu independență practic totală și cu un buget de câteva sute de milioane de euro pe an, reunind cele mai strălucite minți ale României. Cu un campus modern, curat și verde, cu laboratoare dotate cu tehnologii de ultimă generație.

Putem stabili câteva priorități cheie pe care să mizăm, domenii în care deja am dat semnale de performanță: inteligență artificială, biotehnologie, realitate virtuală și chiar agrotech. Sau, de ce nu, un sistem românesc de 5G, sau unul cu componente/protocoale românești. E vorba aici nu doar de accelerarea creșterii economice prin inovare endogenă, ci și de protejarea intereselor strategice ale României.

Unul dintre directorii DARPA spunea, într-un interviu, că a preluat conducerea de la un predecesor împreună cu următoarea misiune: „DARPA este una dintre pietrele de temelie ale națiunii. Ai grijă de ea”. Să lăsăm aceste cuvinte să ne inspire și să clădim, în aceste vremuri complicate, o piatră pentru națiunea noastră, care să aibă rezultate pentru generațiile următoare. Nu doar pentru România, ci pentru întreaga omenire. Dacă vi se par cuvinte mari sau visuri irealizabile, treceți prin lista aceasta cu inventatori români care au schimbat lumea.

  1. Modelul Singapore

Un sistem public-privat de fund matching: fondurile aleg afacerile în care investesc iar statul dublează sau chiar triplează investiția, înțelegând că nu are experiența și know-how-ul să identifice viitorii unicorni, dar îi poate susține în etape critice de creștere. Selecția făcută de parteneri internaționali privați nu depinde de influențe politice și se bucură de credibilitate, ceea ce antrenează mai departe alte fonduri. România ar putea coopta în acest demers români de succes care deja fac aceste lucruri pentru angel investors, fonduri de venture capital sau fonduri de private equity, la cel mai înalt nivel.

În Singapore, guvernul a început prin a da câte 8 milioane de dolari americani către șase fonduri de venture capital, pentru a fi investiți în startup-uri cu potențial. Pentru fiecare dolar investit de fond, statul a dat încă un dolar. Aceasta a fost doar prima fază din planul guvernului de a recrea Silicon Valley în Asia, care a inclus sute de milioane de dolari alocate companiilor la început de drum, incubatoarelor și acceleratoarelor.

Singapore are în prezent un program solid de susținere a mediului antreprenorial, oferind start-up-urilor granturi și scheme de finanțare. Pentru a fi eligibile, afacerile trebuie să aibă sediul și operațiunile principale în Singapore, să genereze inovații substanțiale, să aibă potențial de creștere inclusiv pe piețele internaționale, să nu fie implicate în industria jocurilor de noroc, producția sau comercializarea tutunului sau activități ilegale sau împotriva interesului public.

Singapore este considerat drept unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru afaceri, având acces la cei mai puternici investitori din lume. Firme importante de venture capital investesc masiv, tocmai pentru că este un mediu pro-business, cu un sistem legislativ eficient și un mediu politic stabil. Aceste elemente încă lipsesc în România, dar ceea ce avem sunt antreprenorii cu idei, creativitate și viziune, dar fără bani. Avem nevoie de ecosistemul de inovare, care să susțină transformarea ideilor în companii de succes.

  1. Modelul Israel

Israelul este un alt exemplu de implicare inteligentă a statului în zona antreprenorială, cu scopul de a susține inovarea. Să privim cifrele: în 1992, Israel nu avea niciun fond de investiții, avea câteva companii listate la bursă, foarte puține investiții internaționale și zero marketing. Zece ani mai târziu, același stat număra 60 de fonduri de investiții, peste 10 miliarde de dolari primite de la fonduri de venture capital și era a doua țară prezentă pe Nasdaq.

Acest salt incredibil a fost rezultatul unui plan guvernamental de a crește ecosistemul antreprenorial. Au început cu 100 de milioane de dolari, bani de la Guvern alocați în 10 fonduri de investiții făcute în parteneriat public-privat: statul avea doar o poziție minoritară în aceste entități, care putea fi răscumpărată după cinci ani. Din nou, același principiu: statul susține, dar nu impune. Lasă piața să funcționeze.

Au urmat o serie de instrumente de susținere a business-urilor de la început de drum, de la incubatoare de afaceri până la facilități fiscale. Un principiu a fost comun: finanțarea s-a derulat exclusiv pe model PPP, pentru că rolul statului nu este să dețină sau să conducă un segment, ci să îl impulsioneze. Și un detaliu important: Israelul are o funcție importantă în guvern: Chief Scientist Officer. Ce putem învăța, în afară de un model care poate fi replica ușor? Că statul nu trebuie și nu poate să le știe pe toate. Însă trebuie să fie un partener de drum lung.

  1. Modelul Estonia

Inovarea trebuie să se manifeste și în sectorul public, începând de la facilitarea relației cetățean-stat. Degeaba investim în cercetare și tehnologie, dacă îi chemăm pe antreprenori să depună declarațiile online la ghișeul de la etajul 2, cu dosarele cu șină și ștampila din dotare.

Aici terenul a fost deja explorat, avem modele chiar în țara noastră. La nivel local, avem exemplul de la Oradea, când în urmă cu mai mulți ani, prefectul Ilie Bolojan a spart pereții dintre funcționari și contribuabili, a schimbat ghișeele cu mese și scaune, transformând serviciile publice într-un spațiu…normal. Și la nivel central avem inițiative care merg în direcția potrivită. Guvernul a accelerat la maxim digitalizarea, în ultimele luni: avem ghiseul.ro extins pentru persoanele juridice și pentru plata majorității taxelor si impozitelor, site-ul aici.gov.ro, care răspunde la toate nelămuririle cetățenilor privind măsurile adoptate de guvern în contextul actual și permite depunerea de documente online, și vom avea funcțională de la finalul acestei luni platforma e-popriri.ro, care va automatiza înființarea și ridicarea popririlor bancare, întregul proces urmând a avea loc în timp real.

Dacă avem nevoie de inspirație, Estonia este cel mai cunoscut model, un adevărat fenomen al digitalizării. Comisia Europeană susține că ar fi singura țară din lume în care aproape toate serviciile publice sunt disponibile non-stop. De fapt, singurele servicii care nu sunt posibile online sunt căsătoriile, divorțurile și tranzacțiile imobiliare.

Șeful Autorității pentru Sisteme Informatice din Estonia a explicat într-un interviu metodele și procesele adoptate, măsurile și costurile digitalizării. Sigur că nu a fost un sistem creat rapid, ci o strategie guvernamentală pe zeci de ani. Dacă analizăm principalele măsuri care au creat e-Estonia, constatăm că mai avem mult de lucru în România:

  1. Interoperabilitate pentru schimb automat de date: soluția X-Road. În Estonia s-a făcut la finalul anilor 90, noi încă plimbăm hârtii între direcțiile sau birourile din aceleași instituții prăfuite.
  2. Cardul național de identitate cu identificare electronică și facilități de semnătură electronică. Suntem avansați cu a doua parte, dar căutăm încă soluții pentru prima. e-ID este încă doar un plan pe hârtie în România. În Estonia a fost lansat în 2002.
  3. Actualizarea cadrului legislativ pentru acceptarea tranzacțiilor electronice, dar și a documentelor în format electronic. Probabil cel mai ușor lucru dintre toate necesare în procesul de digitalizare a României.

Romania: Innovation Nation

Tentația de a spune, în loc de concluzii, că la noi nu e posibil nimic din cele de mai sus este foarte mare. Dar renunțarea la scepticism și blazare începe cu un simplu „gata”. Să recapitulăm: știm ce avem de făcut, știm încotro trebuie să mergem. Mai mult, știm că am mai reușit în trecut, dând lumii invenții care au schimbat-o în bine. Avem cu ce și, mai presus de orice, avem cu cine. Trebuie să punem această resursă umană strategică la treabă. Aici, acasă.

Inovarea este singura soluție pentru ca România să facă un salt în dezvoltare și să recupereze rapid decalajul față de economiile avansate. Închei prin cuvintele lui Henri Coandă: „Viitorul este suma pașilor pe care îi faceți, inclusiv a celor mici, ignorați sau luați în râs.” Va urma.

19.5.2020 12:31

Din nou prin noi înșine: ce putem face noi pentru țară?

În urmă cu aproape 60 de ani, unul dintre cei mai puternici lideri politici ai lumii, John F. Kennedy, rostea într-un discurs considerat printre cele mai bune din istorie o frază ce avea să dăinuie peste decenii: „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă ce poţi face tu pentru țară”. Al 35-lea președinte al SUA a fost și este un simbol al idealismului, iar mandatul său a marcat un punct de reper în istoria SUA, o perioadă de renaștere și restart. Inspirați de cuvintele lui Kennedy, generații întregi de americani s-au pus în slujba țării, inclusiv prin celebrul program de voluntariat Peace Corps.

Lumea întreagă trece acum printr-o asemenea perioadă. În fața unei pandemii care a generat un lockdown fără precedent al economiilor de pe întreg globul, varianta întoarcerii la normalul de dinaintea acestei crize este unanim exclusă. Suntem, așadar, într-un moment în care cuvintele lui JFK au mai mult sens ca oricând. Și în care avem nevoie, pe lângă realism și viziune, de o doză de idealism. Nu mă refer aici la un optimism banal, fără ancoră în realitate, ci la un spirit de sacrificiu, de datorie civică, de slujire a unei cauze mai presus decât fiecare dintre noi: binele României și al generațiilor care vin din urmă.

Suntem deja angrenați într-o nouă economie: una în care disputa ideologică nu-și mai are locul, cel puțin pe termen scurt și mediu. La nivel teoretic, putem schimba idei și principii de dragul dezbaterii, însă la nivel practic este o singură realitate: statul trebuie să intervină și să pompeze bani în economie. În condiții obișnuite, nu am niciun dubiu că cel mai bun stat este cel care se dă la o parte din calea oamenilor și companiilor care fac lucrurile să se întâmple. Dar trebuie să înțelegem că acestea nu sunt vremuri obișnuite.

A trecut deja o lună de când Comisia Europeană a activat, pentru prima dată în istorie, general escape clause prin care statele membre au primit undă verde să depășească ținta de deficit de 3%, respectiv ponderea datoriei publice în PIB de 60%, fără riscul de a intra în procedura de deficit excesiv. Ecuația e simplă: toate țările din piața unică europeană alocă fonduri masive pentru redresarea economiei. Dacă România nu o face, își condamnă companiile la dispariție, lăsându-le necompetitive.

Chiar și așa, intervenția statului în economie nu trebuie făcută oricând și oricum, ci să urmeze câteva principii clare: să se deruleze doar pe perioada necesară depășirii șocului; să fie țintite doar afacerile care merită salvate (nu găurile negre de dinainte de criză); și să se bazeze pe investiții cu potențial de multiplicare, prin împrumuturi garantate, nu bani gratis fără reper (de tipul StartUp Nation, cu firme scoase la vânzare pe OLX).

Solidaritate și responsabilitate în business

Am văzut cu toții  în ultimele luni ample semnale de solidaritate din mai multe direcții, în lupta cu pandemia. Donații, mobilizări de resurse fără precedent, ajutor necondiționat, implicare. Am spus la unison că acest virus a scos la iveală și părți bune ale fiecăruia dintre noi. Și așa este. Pentru cine are nevoie de un reminder, recomand campania faptebune.info, inițiată de Dragoș Preda, un absolvent de Sorbona și de ENA, acum secretar de stat responsabil de comunicații. Da, iată că se poate.

Am văzut, de asemenea, responsabilitate în viața de zi cu zi. Cu unele excepții, măsurile luate de autorități pentru prevenirea răspândirii virusului au fost respectate. Chiar dacă libertățile ne-au fost restrânse. Am înțeles rapid că depinde doar de noi cum vor evolua lucrurile. Și ne-am comportat ca atare.

Aceste două concepte – solidaritate și responsabilitate – sunt esențiale în viața socială, dar și în economie. Cu granițele închise, e timpul să ne deschidem mințile spre noi orizonturi. Dincolo de distanțarea socială în relațiile sociale, e timpul să ne apropiem în afaceri.

Solidaritate în business înseamnă să uităm, pentru o vreme, de concurența brutală, bazată pe reușita individuală. Solidaritate în business înseamnă să te gândești la tine ca parte din ansamblul ecosistemului economic care astăzi se transformă cu maximă rapiditate. Mai înseamnă să-ți pui la bătaie resursele ca să salvezi întreaga piață, nu doar pe tine.

Și aici semnele sunt îmbucurătoare. Industria românească HORECA s-a unit în premieră, punând cap la cap solicitări concrete și venind cu o atitudine constructivă la masa discuțiilor cu premierul. Alianța pentru Turism (APT) poate da semnalul și altor segmente economice cheie, unde e nevoie de muncă în echipă pentru a crește competitivitatea României.

Să ne uităm și spre agricultură, un domeniu strategic în care România are de investit viziune și resurse cât cuprinde. În ultimele trei decenii, cea mai mare parte a micilor producători au fugit de orice formă de asociere. A se vedea acest articol amplu; chiar dacă e din 2014, esența a rămas aceeași, până de curând. Fantomele trecutului bântuiau inclusiv generațiile care nu au trăit vremurile colectivizării. Orice logică de business dispărea în fața acelor traume. Acum, în vremea molimei, în foarte multe zone din țară, mici producători care până mai ieri erau vecini de tarabă la piață acum împart platforme online și experiențe noi.

Solidaritate în afaceri înseamnă și să cauți furnizori locali. Să începi să cumperi materie primă made in Romania. Și dacă nu găsești, să îl sfătuiești pe partenerul de la care cumperi etichete să se gândească dacă nu ar putea produce și măști. Poate să îl și ajuți. Poate să faci o integrare pe verticală. Rămâne un principiu debordant de simplu, enunțat și de premierul Orban de la tribuna Parlamentului: tot ceea ce poate fi produs la un nivel competitiv în România trebuie produs în România. Iar pentru asta e nevoie de unitate.

Și responsabilitatea a căpătat înțelesuri mult mai profunde decât în urmă cu două luni. Ni se spune să purtăm mască, pentru a îi proteja pe cei din jur. Ni se spune să ne spălăm des pe mâini ca să ne ferim de coronavirus. Vă provoc să fim responsabili și în afaceri. Să ne plătim taxele la timp, mai ales dacă nu suntem afectați de restricții. Să ne plătim angajații și furnizorii. Să folosim resursele pentru a îi salva și pe alții. Și să nu fentăm taxele.

Recent îmi povestea un prieten vechi, unul dintre cei mai buni antreprenori români, că există în piață competitori care pe de o parte iau bani de la stat pe șomajul tehnic și prin alte programe de tipul IMM Invest, iar pe de altă parte nu eliberează bonuri. Evaziunea și corupția nu sunt doar ilegale și imorale, sunt și distructive din punct de vedere economic, distorsionând competiția și avantajând firmele mai slabe, care pe termen lung oricum pierd în fața concurenților globali. E timpul să nu ne mai furăm singuri căciula.

În fine, am văzut în ultima perioadă ce înseamnă să fim dependenți de importuri. În aceeași măsură, am văzut și că reinventarea nu este imposibilă. Am început să producem, uneori în timp record, măști, viziere, combinezoane, dezinfectant și chiar ventilatoare. Am înțeles rapid că suntem singurii responsabili pentru viitorul nostru. Că statul ar trebui să ne dea cel mult o undiță, nu un pește. Și că dincolo de a aștepta cu mâna întinsă pomana populistă promisă de unele sirene, e timpul să ne întrebăm, fiecare dintre noi, cine suntem și cine vrem să devenim.

România sigură are o singură cale: prin noi înșine, mai buni și mai puternici în Europa.

5.5.2020 12:04

Planul pentru Romania (II). Pilonii

Traim cele mai importante momente ale ultimelor decenii. Avem sansa sa facem parte dintr-o generatie privilegiata, pentru ca ceea ce facem acum va schimba soarta Romaniei – intr-o directie sau in alta. Suntem asadar chemati de timpuri si condamnati sa reusim.

Pe termen scurt, trebuie sa salvam vieti si standarde de viata. Vital, dar insuficient. Urmeaza ziua de maine, iar Romania trebuie sa plece din bloc-start in noua economie post-coronavirus.

Pentru asta are nevoie de un Plan.

In primul episod am pus temelia acestui Plan, care sta pe trei principii nenegociabile: democratie, deschidere, responsabilitate.

Dincolo de tentatiile de moment, Romania trebuie sa aleaga calea dreapta a democratiei liberale, cu stat de drept, presa libera, o societate civila puternica. Si trebuie sa ramana deschisa spre Europa, acolo unde ii este locul, si spre parteneriatul strategic cu SUA.

In plus de asta, Romania va razbi doar daca fiecare roman isi va asuma responsabilitatea individuala pentru un viitor colectiv mai bun. Aici, acasa.

Ce punem peste temelia asta? Ajungem si acolo, dar pana atunci o intrebare fundamentala, care isi cere un raspuns, inainte de toate.

Care (mai) este rolul statului in economie?

Eu unul am crezut intotdeauna ca cel mai destept stat este cel care se da la o parte din calea oamenilor care misca lucruri. Evident, in limitele legii. In 12 ani de SUA, cu 4 in Silicon Valley, m-am convins ca nu exista model mai bun.

Si, totusi, in lumea post-COVID-19, nu e loc pentru dezbateri ideologice. Cel putin nu pe termen scurt sau mediu.

Mana invizibila a lui Adam Smith a fost paralizata de o criza fara precedent, care a blocat peste noapte economia globala. Egoismul individual nu mai poate optimiza pentru bunastarea colectiva, cata vreme viata fiecaruia depinde de actiunile celor din jur. Mai mult, asistam cu totii la esecul sistemic al pietei (market failure), ceea ce impune interventia corectiva a statului.

Sunt nenumarate exemple de afaceri care erau profitabile si stabile, raspundeau tuturor cerintelor pietei si generau valoare adaugata. Azi sunt esuate. Nu din vina actionarilor, nu din vina managementului, ci ca urmare a lebedei negre numita coronavirus.

Mai mult, este vital sa aruncam o privire in jurul nostru, la piata unica europeana, din care facem parte, pentru a vedea ca interventionismul este singura solutie. In urma cu o luna, Comisia Europeana a activat in premiera general escape clause, prin care statele membre au primit unda verde sa depaseasca tinta de deficit de 3%, respectiv ponderea datoriei externe de 60% din PIB, fara riscul declansarii procedurii de deficit excesiv.

Rezultatul? Ungaria aloca 27,5 miliarde de euro in cel mai amplu pachet de salvare a economiei din istoria tarii, planificand recuperarea tuturor locurilor de munca pierdute in timpul pandemiei, de ordinul zecilor de mii. Si Polonia a aprobat, in Parlament, un pachet de sprijin economic de 46 miliarde de euro, cu scopul a sustine companiile, angajatii, dar si de a injecta fonduri in sistemul de sanatate.

Si Italia aloca, cel putin deocamdata, 25 de miliarde de euro, iar Suedia arunca in joc circa 27 de miliarde. Iar recordul in Europa vine de la Germania, care a anuntat ca aloca 750 de miliarde de euro pentru salvarea economiei.

E simplu: intr-o piata libera, daca Romania nu aloca la randul ei fonduri masive pentru redresarea economica, isi condamna companiile la disparitie. De ce? Pentru ca acestea vor fi necompetitive in raport cu alte firme care beneficiaza de ajutoare de stat, in orice forma ar veni acestea de la guvernele respective (imprumuturi subventionate, granturi etc.).

Statul poate si trebuie sa intervina, in acest caz. Dar nu oricum. Pe de-o parte, statul trebuie sa dea antreprenorilor undite, nu pesti. Si asta numai in anumite conditii, prin care sa se asigure ca unditele ajung la pescarii priceputi si cinstiti.

Daca o firma era pe butuci inainte de criza cauzata de coronavirus, banii statului nu o vor putea ajuta decat cel mult pe termen scurt.

Interventia statului in economie trebuie astfel sa respecte trei principii fundamentale: (1) sa se bazeze pe investitii cu potential mare de multiplicare (gen IMMInvest, cu imprumuturi garantate), nu pe bani gratis (gen StartUp Nation, cu firme vandute ulterior pe OLX);
(2) sa tinteasca afacerile care merita sa fie salvate si sprijinite, nu gaurile negre;
(3) sa fie limitate ca timp pe perioada necesara depasirii socului, fara a transforma statul in planificator sau micro-manager.

Masurile luate pana acum respecta, in linii mari, aceste principii. Ele acopera orizontul de timp imediat. La fel de mare grija trebuie sa avem si la planul pe termen mediu si lung.

Am stabilit asadar ca statul roman este condamnat sa intervina in economie, dar nu trebuie sa o faca oricum. De unde fondurile? Dintr-o combinatie de instrumente disponibile Romaniei de azi. Nu suntem inca in zona euro, ceea ce inseamna ca inca avem acces la o politica monetara proprie.

Putem fi prudenti si inteligenti. De altfel, Banca Nationala a anuntat deja mai multe masuri menite sa relaxeze politica monetara si sa introduca lichiditate in economie. In linie cu celelalte banci din regiune, Banca Nationala a redus in luna martie rata dobanzii de referinta de la 2,5 la 2%. Ratele dobanzilor de pe piata monetara (inclusiv fixingul ROBOR) au scazut cu mai mult de 50 de puncte de baza dupa aceasta decizie.

Putem totodata sa crestem ponderea datoriei publice in PIB, de la 35% pana spre 50% din PIB. Polonia este la 46%, Ungaria este la 66%, Slovacia este la 48% – doar cateva exemple din regiune, fara a face o comparatie cu vestul sau sudul Europei, unde avem state membre la peste 100% din PIB.

Evident, noi inca ne imprumutam destul de scump (si trebuie sa avem grija si la evaluarea riscurilor de tara de catre agentiile de risc), deci trebuie sa avem grija sa nu ne intindem mai mult decat ne este plapuma.

Raportat la PIB-ul din 2019, o crestere de 15% a datoriei ar insemna aproape 35 de miliarde de euro disponibilizati, bani care pot fi pompati in investitii pentru a genera crestere economica. E timpul sa marim placinta, nu sa impartim aceeasi portie in tot mai multe bucati.

Sigur ca orice datorie inseamna, pana la un punct, sacrificarea binelui generatiilor urmatoare pentru binele generatiei actuale. Dar sunt situatii in care acest lucru se impune.

Astazi, peste jumatate de miliard de oameni din intreaga lume risca sa fie aruncati in saracie de acest virus si de tot ceea ce lasa in urma, arata o ampla analiza facuta de expertii World Economic Forum. A se vedea si experienta lumii cu marea criza economica (1929-1933), din care s-a iesit doar prin interventii publice masive.

Daca nu pompam acesti bani in economie acum pentru a salva si reconstrui, dezastrul va fi resimtit cu atat mai mult de cei care vin dupa noi.

Avem o casa de (re) construit. Avem si temelia. Dar care sa fie pilonii?

Despre reforme si restart vorbim de ani buni. La fel despre “proiecte de tara”, o sintagma care nu mai impresioneaza pe nimeni, fiind abuzata in fel si chip. Uneori doar teoretic, doar ideologic, de multe ori fara un plan clar. Am bajbait trei decenii prin ceata unei tranzitii care s-a dovedit a fi mult mai lunga decat era nevoie. E timpul sa ne clarificam orizonturile si sa actionam cu precizie, fara balbe si fara ocolisuri. Voi trasa in cele ce urmeaza principalii piloni de sustinere ai acestei constructii, asa cum ii vad eu, iar in episoadele urmatoare voi detalia fiecare tema in parte.

1. Romania inovatoare

Primul si cel mai important pilon este inovarea. In tot si in toate, Romania trebuie sa adopte o atitudine bazata pe identificarea solutiilor noi, creative si transformative, cu impact de 10x. Pana la urma, istoria ne-a invatat sa fim inventivi si sa ne descurcam cu resurse putine. E timpul sa punem in miscare aceste energii.

Mai intai, pentru ca inovarea este esentiala pentru dezvoltare. Cresterea economica se bazeaza pe cresterea populatiei si cresterea productivitatii individuale. Sub aspect demografic, Romania a pierdut lupta, cel putin pe termen mediu (ca urmare a migratiei si a numarului tot mai mic de nou-nascuti), dar poate puncta decisiv la capitolul productivitate. Cum? Prin inovare.

Modelul lui Paul Romer, pentru care a fost distins cu premiul Nobel, arata ca investitiile in capital uman, inovatie si stiinta sunt factorii cheie care asigura cresterea economica pe termen mediu si lung. Astfel, nicio cheltuiala nu este prea mare cand vorbim de educatia copiilor nostri, de programe de formare continua, de invatamant dual, de centre de inovare de ultima generatie.

Aici trebuie sa ne uitam la Statele Unite si la Israel – ambele genereaza inovatii care schimba nu doar societatile respective, ci lumea intreaga. Un posibil punct de plecare este sistemul de securitate nationala, care poate fi gazda unor centre de inovare de top. De pilda, in ultimii 50 de ani, sub umbrela Pentagonului a functionat Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA). Cel mai consistent istoric de inventii majore din istoria omenirii, fara indoiala. Aveti 10 exemple aici, printre care: internetul, hartile digitale, asistentii virtuali, cloud-urile, tehnologia GPS etc.

Cum ar arata Agentia Romana de Proiecte Avansate de Cercetare (ARPAC)? Cu un buget de cateva sute de milioane de euro pe an, reunind cele mai luminate minti pe cateva prioritati cheie (inteligenta artificiala, biotehnologie, realitate virtuala etc.)? Putem construi pe o traditie, putem scrie istorie si putem aduce o reala valoare adaugata economiei romanesti si chiar mondiale. Avem resursa umana? Fara indoiala. Sunt romani de geniu in toate marile universitati si laboratoare de cercetare ale lumii, iar o parte dintre ei sunt chiar aici, in Romania.

Tot in materie de minti luminate, avem o resursa extraordinara in IT, pe care nu o folosim la potentialul maxim. Nu exista acel sistem de suport pentru start-up-uri, incepand cu formarea unei mentalitati de tipul “este OK sa esuezi, conteaza sa te ridici si sa o iei de la capat” si terminand cu accesarea finantarii.

O idee curajoasa, pe modelul din Singapore, ar fi un sistem public-privat de fund matching cu o serie de venture capital funds, cu reputatie impecabila la nivel global. Fondurile ar alege start-up-urile in care investesc, iar statul ar contribui cu 1 euro pentru fiecare euro alocat de respectivele fonduri. Selectia companiilor care ar primi finantare ar apartine partenerilor privati internationali, fiind astfel dincolo de orice posibile influente. Ar putea fi cooptati in acest mecanism romani cu experienta in Silicon Valley (si nu numai), dar si reprezentanti ai marilor succese romanesti (unicornul UiPath, de ex.).

Nu in ultimul rand, atitudinea axata pe inovare trebuie sa se manifeste si in sectorul public, mai ales prin apropierea de cetatean si digitalizare. Deja avem cateva modele in tara. La Oradea, acum ani de zile, prefectul si apoi primarul Ilie Bolojan a spart peretii dintre contribuabili si functionari, aducand intr-un singur spatiu modern toate serviciile publice. La nivel central, in ultimele luni Guvernul Romaniei a accelerat la maxim procesele de digitalizare: avem ghiseul.ro extins pentru persoanele juridice si pentru plata majoritatii taxelor si impozitelor, dar si site-ul aici.gov.ro, care raspunde la toate nelamuririle cetatenilor privind masurile adoptate de guvern in contextul actual si permite depunerea de documente online.

Nevoile sunt mari, iar lista de asteptare e lunga. Dar o mentalitate axata pe inovare, pe ruperi de ritm, este vitala pentru a duce Romania inainte. Nu vom putea face totul peste noapte, dar trebuie sa incepem.

2. Romania verde

Romania verde raspunde la o asteptare imensa din partea romanilor (tema protejarii padurilor noastre) si este perfect aliniata parcursului european, dar si nevoilor actuale globale, in contextul crizei ecologice si climatice persistente. Pactul ecologic european (European Green Deal) este cheia de bolta a viitoarei dezvoltari a Uniunii si implica actiuni majore pentru trecerea la o economie circulara, reducerea poluarii si promovarea biodiversitatii.

In contextul crizei generate de pandemia de coronavirus, 18 state membre s-au pronuntat deja pentru pastrarea Green Deal in centrul planului de relansare economica europeana. Acum cateva zile, Romania s-a alaturat inspirat acestei initiative, facand nota discordanta fata de alte state membre din Europa de Est, dar demonstrand curaj si viziune.

De altfel, lucrurile se leaga, iar angajamentul pentru o Romanie verde nu trebuie sa vina la pachet cu compromiterea sanselor de dezvoltare a tarii. Din contra. Prin inovare, Romania are suficiente resurse pentru a raspunde prezent la apelul european de atingere a neutralitatii climatice pana in 2050. Investitiile verzi pot insemna astfel locuri de munca si noi oportunitati de afaceri, iar Romania are toate atuurile pentru a muta prima in aceasta directie – ca first mover, vom fi un exemplu pentru altii, dar vom si putea sa exportam in Europa si in lume produsele si serviciile noastre verzi.

Un sector de maxim interes, in care Romania are deja o traditie si poate sa o ia serios in fata, este cel de automotive. Pe partea de productie, guvernul poate da producatorilor locali acel imbold necesar pentru a accelera la maxim trecerea la vehicule electrice, dar poate totodata sa depuna un efort special pentru a aduce aici cele mai avansate tehnologii de la nivel mondial. De ce nu o uzina Tesla in viitorul apropiat? Romania are cu ce sa-l convinga pe Elon. De altfel, fondatorul Tesla a premiat deja un roman extraordinar, Denis Tudor, care continua mostenirea lui Henri Coanda si dezvolta tehnologia hyperloop (deocamdata in Elvetia, dar nu exista niciun motiv pentru care nu ar putea face asta la el acasa). Pe partea de cerere, Romania poate extinde programe de tipul Rabla Plus, care vizeaza tocmai incurajarea achizitionarii de vehicule electrice.

Romania poate domina noua piata a vehiculelor verzi, care are nevoie de inovare pentru a reduce costurile si pentru a creste accesibilitatea unui transport ecologic pentru toti romanii…si nu numai. O privire aruncata aici, pe MIT Observatory of Economic Complexity, e suficienta pentru a confirma importanta vitala a sectorului automotive pentru economia romaneasca (pre si post-coronavirus).

3. Romania conectata

O tara nu se poate dezvolta decat daca isi conecteaza oamenii la oportunitati. Oamenii, capitalul si ideile lor trebuie sa circule cat mai rapid, fara piedici. Pentru argumentatia completa, va recomand o carte-monument, din pacate inca prea putin cunoscuta la noi (Das Book – aparuta anul trecut la Curtea Veche, scrisa sub pseudonimul Dan Silva). Sau, in context, trei rapoarte fundamentale ale Bancii Mondiale: World Development Report 2009Orase competitive (la care am contribuit in 2013, alaturi de Marcel Heroiu, Dumitru Sandu si altii) si Orase magnet, ultimele doua cu accent pe Romania.

Avem asadar nevoie de investitii masive in infrastructura conectiva. Fondurile publice trebuie directionate in aceasta zona, mergand pana la ideea unui nou Plan Marshall – daca nu la nivel european, macar pentru spatiul romanesc. Dar nu oricum. Romania conectata are nevoie de doua elemente cheie: prioritizare si managementul investitiilor publice.

Mai intai, procesul de prioritizare este fundamental, pentru ca asigura eficienta cheltuirii banului public in contextul unor resurse (tot mai) limitate, mai ales post-COVID-19. Vorbim aici despre renuntarea la modelul de finantare “cu taraita” (drip funding), in care fondurile se impart in cat mai multe directii, sa fie toata lumea multumita. Dupa 30 de ani in aceasta paradigma, toata lumea este nemultumita si pe buna dreptate: Romania nu termina proiecte cap-coada, deci nu genereaza impact in dezvoltare, in schimb iroseste miliarde pe studii de fezabilitate, proiecte tehnice sau santiere lasate in paragina.

Prioritizarea proiectelor in Planul pentru Romania trebuie sa fie obiectiva, transparenta si transpartinica, asigurand astfel continuitatea de care proiectele majore de infrastructura au nevoie ca de aer. In context, e nevoie sa trecem si la bugetare multianuala pe bune, securizand de la an la an resursele necesare finalizarii investitiilor publice. Un posibil model de prioritizare, inca valabil astazi, il regasiti in raportul Romania in 3D, publicat de Fundatia CAESAR la final de 2015. Acesta tine cont si de Master Planul General de Transport al Romaniei.

La fel de important este procesul de management al investitiilor – principala cauza a lipsei proiectelor de infrastructura in Romania ultimilor 30 de ani nu este lipsa banilor, ci managementul foarte slab. Am explicat asta pe larg aici. Fiecare investitie publica are un ciclu bine definit, de la idee pana la proiectare, executie si operare si mentenanta. Din varii motive, in guvernarile anterioare acest ciclu a fost viciat: ba s-a accelerat proiectarea, intrand in santier cu un studiu de fezabilitate/proiect tehnic de foarte proasta calitate, ceea ce a dus apoi la blocaje in executie; ba s-au amanat la nesfarsit procedurile de achizitii publice; ba s-au finalizat achizitiile cu selectia unor antreprenori neseriosi (in general, pe baza blestematului de criteriu “pretul cel mai mic”, fara a lua in considerare calitatea).

Partea buna este ca Romania poate deveni conectata in decursul unei generatii. Intarzierile repetate ale marilor proiecte pot fi si o binecuvantare deghizata in blestem, vorba americanilor. De ce? Pentru ca putem acum trece direct la cele mai noi tehnologii si materiale, cu economii de cost si cu impact de dezvoltare mai mare. Asta ca sa privim partea plina a paharului.

4. Romania sigura

Am vazut in ultimele luni ce inseamna un stat dependent de importuri. In sanatate, in alimentatie si in toate cele necesare unui trai decent pentru oameni. Tot ultimele luni ne-au aratat si ca nu este imposibil sa ne reinventam. Zeci, poate sute de companii romanesti au inceput sa produca masti, viziere, combinezoane, dezinfectant etc. Romania sigura este Romania prin noi insine, in Europa.

Atentie: nu militez nicio secunda pentru o Romanie inchisa in sine, izolationista si protectionista. Dar este limpede pentru toata lumea, mai ales dupa ultimele evolutii, ca avem nevoie de o economie puternica, autonoma la nevoie, o economie care protejeaza si sustine cateva sectoare strategice: sanatate, agricultura, energie, industrie. Prin noi insine in Europa inseamna sa ne jucam inteligent cartile pe piata unica, avand constiinta ca de competitivitatea companiilor noastre depinde bunastarea cetatenilor nostri.

In sanatate avem resursa umana – in tara si in diaspora, pe care o putem aduce inapoi. Ne mai trebuie investitiile masive in modernizarea infrastructurii. Spitalele regionale sunt un mare pas inainte pe acest drum, dar lista poate continua. De exemplu, spitalul de la Brasov, care se doreste a fi – si poate sa devina – un prim model de parteneriat public-privat (PPP) de succes in Romania. Putem deveni un pol magnetic pentru tratarea bolnavilor din intreaga regiune, asa cum Turcia a reusit deja de ani buni de zile.

In agricultura avem o traditie de secole. Si aici e nevoie de fonduri pentru infrastructura de irigatii, iar costurile nu sunt deloc mici. Dar schimbarile climatice si seceta din acest an ne avertizeaza ca putem ramane granarul Europei numai daca suntem dispusi sa facem aceste investitii. E valabil si pentru sectorul energetic, unde am ajuns dependenti de importuri, desi avem unele dintre cele mai consistente resurse dintre toate statele europene. Vine la pachet si dezvoltarea sectorului petrochimic, unde inregistram in continuare cele mai mari gauri, ca pondere din deficitul comercial al Romaniei (analiza completa in acest excelent articol de Marin Pana).

Procesul de decuplare de China a fost deja anuntat de SUA, iar Uniunea Europeana va urma exemplul, cel mai probabil. Romania are tot ceea ce ii trebuie pentru a (re) construi aici parte din lanturile de aprovizionare pentru Europa.

Mai nou, are si peste un milion de romani repatriati in ultimele luni. In buna masura, sunt oameni talentati si muncitori, care isi doresc sa ramana acasa, intr-o Romanie sigura. Planul pentru Romania nu poate reusi fara a valorifica aceasta resursa strategica, capacitand la maxim mentalitatea, ideile, capitalul si puterea de munca a romanilor care si-au castigat painea ani la randul – sau inca si-o castiga – departe de tara.

Se vorbeste mult la nivel european si global despre conceptul de resilience, mai ales dupa socul sistemic numit coronavirus. Termenul nu se traduce intocmai, dar sensul e undeva intre rezistenta, adaptabilitate, elasticitate. Trebuie sa fim pregatiti pentru orice situatie si trebuie sa sustinem un upgrade al economiei catre o productie cu valoare adaugata inalta. Trebuie sa incepem sa exportam faina, nu grau. Mobila, nu busteni. Paste de tomate, nu rosii. Ati inteles ideea.

Cert este ca Romania sigura nu este doar o alegere inteleapta, menita sa ne dea incredere in fortele proprii si sa ne protejeze in eventualitatea unor crize precum cea pe care o traversam astazi. Este si o alegere la indemana, care construieste pe baza a ceea ce deja avem ca resurse umane si materiale, ca traditie si reputatie, ca avantaje comparative probate in timp.

Va urma

In fata acestui drum care ni se deschide in mijlocul celei mai dure crize ale ultimelor decenii, sunt sigur ca vor fi destule voci care ne vor explica ce, cum si de ce nu se poate. Le raspund prin cuvintele lui Brancusi: “Lucrurile nu sunt greu de facut. Greu este sa te pui in starea de a le face”. Intr-adevar, nimic din ceea ce am scris mai sus nu este imposibil. Majoritatea sunt lucruri de bun simt care se pot realiza cu un dram de bunavointa si de perseverenta. Si inca repede, in orizontul a 5-10 ani.

Asadar, avem acum temelia Planului pentru Romania si avem si pilonii de dezvoltare: Romania inovatoare, verde, conectata si sigura. Toate aceste dimensiuni sunt posibile si se sustin reciproc, in noua paradigma a economiei romanesti post-coronavirus. Va urma.

1.5.2020 12:46

Şi dacă începem să ne facem bine?

În fiecare zi, la ora 13.00, cu doza firească de îngrijorare, aşteptăm informarea de la Grupul de Comunicare Strategică privind evoluţia pandemiei de COVID-19 în România. Câţi infectaţi au apărut în ultimele 24 de ore? Câte persoane s-au vindecat? Câţi români şi-au pierdut viaţa în lupta cu acest virus?

Tresărim de fiecare dată când primim alerte de la site-urile de ştiri, informări sau mesaje. Pentru mulţi dintre noi sunt doar cifre. Statistici seci care ne arată pe un grafic în ce stadiu mai e curba pandemiei. Pentru cei rămaşi în urmă, care au pierdut pe cineva drag, în spatele cifrelor sunt doruri şi dureri, care nu pot fi compensate de nimic. 


Cum stăm azi Au trecut 65 de zile de la primul caz de coronavirus din România. Sunt peste 12.000 de cazuri confirmate, peste 4000 de vindecări şi aproape peste 700 de decese. S-au făcut peste 175 de mii de teste. 

Realitatea este că, fără a sărbători nimic la acest moment, România are cifre mult mai bune faţă de multe alte ţări, inclusiv ţări avansate, cu sisteme medicale pe măsura nivelului lor de trai. Să luăm exemplul Belgiei, unde pandemia a început cam în acelaşi timp ca la noi şi care are acum aproape 7.600 de decese. Şi în Franţa sau Spania erau doar câteva cazuri la finalul lunii februarie, când s-a confirmat primul caz la noi. Spania are astăzi 213.000 de cazuri şi 24.500 de decese. Franţa are 130.000 de infectaţi, din care 24.000 au decedat. 

Un alt indicator important folosit în statisticile globale este numărul de cazuri la un milion de locuitori – nici aici nu stăm rău. România are 38 de decese la un milion de locuitori, fiind printre ţările europene cu cele mai mici pierderi de vieţi omeneşti. Spre comparaţie, Belgia are 655 de decese la milionul de locuitori, Franţa are 373, Elveţia 201 şi Spania 525 (sursă date: https://www.worldometers.info/coronavirus/)

Cifrele sunt în contextul în care avem cea mai mare diaspora din Uniunea Europeană, inclusiv în ţări puternic lovite de pandemie, cum sunt şi două dintre exemplele de mai sus, dar şi Italia sau Marea Britanie. Ţări din care zeci de mii de români s-au întors acasă în ultimele luni. 

România a intrat în luptă cu mâinile goale

Am intrat în această bătălie fără stocuri de materiale de urgenţă, cu rezervele strategice zero şi cu legislaţia neactualizată. Cu un sistem de sănătate cu mari lipsuri la nivel de infrastructură şi cu un buget firav. După marile populisme şi pomeni din trista epocă 2016-2019, preocupată mai mult de eliberarea infractorilor decât de sănătatea românilor, colapsul era vestit cu surle şi trâmbiţe. 

Nu a fost simplu nicio secundă în toată această luptă. Iar faptul că stăm bine se datorează fiecărui român care a respectat măsurile impuse din timp de către autorităţi, dar şi medicilor, asistenţilor, personalului medical, tuturor celor din linia întâi şi din spatele frontului, care au făcut posibile mici sau mari victorii în lupta cu virusul, în fiecare zi. Orice s-ar spune, un merit important îl are şi guvernul, care a gestionat această situaţie fără precedent cu calm şi profesionalism. Se munceşte zi şi noapte, fără pauze, având conştiinţa că trebuie să ne ridicăm la înălţimea acestui moment de cumpănă.

Da, se fac şi greşeli. Sunt inerente. E simplu să comentăm de pe canapea sau din tribună, dar ar trebui să ne gândim mai des că cei care conduc România azi gestionează o criză pentru care nimeni nu a fost pregătit, nicăieri în lume. Că avem foarte puţine date concrete şi foarte multe necunoscute, pe care trebuie să le descifrăm din mers. Că resursele sunt puţine. Că este normal să facem greşeli, dar mai important este cum ne raportăm la ele: le ignorăm sau ni le asumăm şi le reparăm? În ceea ce priveşte guvernul, cred ca a doua variantă e cea corectă.

Ce-ar fi fost dacă…?

Celor care critică acum le propun să facă un mic exerciţiu: să îşi imagineze cum ar fi fost Viorica Dăncilă în locul lui Ludovic Orban? Sau, mai rău, în locul lui Klaus Iohannis? Cum ar fi fost Carmen Dan, zisă Carmen „Gaz”, în locul lui Marcel Vela? Sau Sorina Pintea ministrul sănătăţii, actualmente cercetată pentru fapte de corupţie, şi nu magnificul Nelu Tătaru? Cu subiectivismul de rigoare, eu sunt recunoscător în fiecare zi că nu au rămas la butoane cei cărora românii le-au dat o lecţie cruntă la ultimele alegeri. Şi că în locul lor sunt profesionişti care vor cu adevărat să lase ceva bun în urma lor.

În orice caz, colapsul general prevăzut de bocitoarele din spaţiul public, mai vechi sau mai noi, într-o absurdă şi cinică goană după voturi, nu s-a întâmplat. Cu mici excepţii, cauzate de management deficitar punctual în primul rând, niciun spital nu fost suprasolicitat, niciun sistem nu a căzut, nicio secţie de ATI nu a fost copleşită. 

Dar România nu s-a prăbuşit, n-a fost niciun minut în colaps, din orice unghi am privi. Mai e puţin. Suntem pe o pantă încă uşor ascendentă, dar fără vârfuri care să rupă ritmul. Dacă vom continua aşa, momentul inversării tendinţei nu este departe. Şi chiar dacă nu vom reveni la normalul de dinainte, vom intra cu siguranţă într-o nouă etapă: cea în care vom convieţui cu virusul.

Putem şi altfel?

Ştiu că scepticismul şi pesimismul sunt boli cronice ale societăţii noastre de azi. Ştiu că avem tendinţa să privim partea goală a paharului, să nu mai sperăm, să ne resemnăm. Dar mai ştiu şi că este nevoie să ne recăpătăm încrederea în noi înşine şi unii în alţii, să învăţăm să vedem şi razele de speranţă, nu doar tunelurile întunecate, fără capăt.

Eu unul am încredere că România se va reseta din temelii după ce pandemia va trece. Iar noi vom fi mai puternici şi mai uniţi. Şi ne vom face bine. E doar începutul.

29.4.2020 12:01

Lumea la răscruce. De ce parte a istoriei va fi România de data asta?

La Harvard Business School am avut șansa să absolv un curs celebru – „Leadership autentic”, bazat pe metodologia legendarului Bill George. Unul dintre conceptele sale fundamentale este cel de crucible – răscruce. La răscruce, în general un moment tragic, oamenii învață că viața lor este marcată de incertitudini, că nu pot avea control asupra fiecărui aspect. Că există momente în care viața îi va pune în genunchi. Întrebarea este ce alegem să facem din acel punct: abandonăm lupta sau ne ridicăm mai puternici decât oricând?

Lumea întreagă este astăzi la răscruce. Și are de ales între izolaționismul distructiv și cooperarea globală. Să ne imaginăm o lume în care statele ar fi conlucrat îndeaproape, pe baza mecanismelor multilaterale deja existente (ONU, Organizația Mondială a Sănătății etc.). O lume în care toate informațiile ar fi fost puse la dispoziție din ziua 1, în care resursele lumii s-ar fi distribuit inteligent și eficient. Într-o astfel de lume nu am fi avut peste 3 milioane de infectați și peste 200.000 de morți în doar câteva luni.

La probleme globale, soluții globale

Cu granițele închise și puși în situația de a găsi din resurse proprii soluții la probleme pe care nimeni nu le anticipa, izolaționismul a devenit o alegere facilă – și tentantă. În realitate este o greșeală strategică. Problemele globale au nevoie de soluții globale. Și pandemiile, și atacurile cibernetice, și amenințările teroriste.

Ultimele luni ne-au arătat cât de mare nevoie avem de o Europă mai puternică, alături de Statele Unite ale Americii, de mecanisme multilaterale funcționale, de unitate și solidaritate pe toate planurile. De o lume în care cooperarea să nu fie doar un cuvânt care sună bine.

Când a apărut primul caz de COVID-19 în China? Greu de răspuns la această întrebare. Autoritățile chineze au raportat primul caz oficial de infectare pe 8 decembrie 2019. Un raport al medicilor din Wuhan precizează data confirmării primei infecții cu noul coronavirus pe 1 decembrie, în timp ce alte cercetări indică data de 17 noiembrie 2019. Cum ar fi arătat lucrurile dacă s-ar fi comunicat transparent, din prima zi, că avem de-a face cu un nou tip de coronavirus?

Realitatea este că virusul s-a extins pe etape. Dacă încă din decembrie 2019 lumea întreagă se mobiliza pentru producția de măști, combinezoane, ventilatoare, injectomate și altele? Chiar și fără toate informațiile pe masă, tot s-ar fi putut fi alocat personal medical, resurse și know-how mult mai eficient, în funcție de evoluția pandemiei. E prea târziu să mai vorbim despre aceste lucruri? Pentru primul val cu siguranță, dar poate învățăm ceva pentru valul al doilea. Și pentru viitoarele provocări globale ale unei lumi care nu poate fi decât globale. Căci, din păcate, pandemia și criza economică provocată sunt departe de a se fi terminat…

Europa își joacă viitorul în aceste zile

Așa cum distanțarea socială nu înseamnă și distanțare emoțională de cei apropiați, nici închiderea granițelor și izolarea statelor nu trebuie să conveargă spre izolaționism.

Izolaționismul protecționist nu a apărut acum în peisajul global. Are baze puse de ani buni de zile de regimurile iliberale din Europa de Est (vecinii de la vest sunt un exemplu asumat) și nu numai.

Contraexemplul nu poate să vină decât de la o Uniune Europeană unită, puternică, concentrată pe soluții. Rapide.

Dar și la nivel european prăpastia dintre sud și nord pare să se adâncească. Uniunea Europeană nu a reușit să ajute Italia, țara cea mai grav afectată de pandemie din marea familie. O țară deja sensibilă, ea însăși victima unor valuri de populism eurosceptic, în care 6 din 10 dintre locuitori spuneau, în 2018, că UE nu i-a ajutat cu nimic. Cum credeți că ar arăta astăzi un sondaj similar?

După o criză sanitară în care China (culmea) a părut a fi un aliat mult mai puternic decât colegii de Uniune și una economică în care frații mai înstăriți țin cu dinții de resurse, Italia nu este într-o poziție simplă. Iar dacă scuzele Ursulei von der Leyen nu vor fi urmate de un sprijin real, simțit la nivelul italianului de rând, sunt șanse ca UE să nu învingă pandemia, ci invers.

De ce parte a istoriei va fi România? 

România a făcut greșelile ei în istorie, la momente de răscruce. Ne-au costat sânge și pământ, iar unele răni au rămas vii până în ziua de azi. E cu atât mai important să alegem să fim de partea bună a istoriei de data asta. Și chiar să-i tragem și pe alții acolo.

Era post-coronavirus va însemna rescrierea reperelor Uniunii și ale lumii. E cel mai potrivit moment în istoria recentă pentru o solidaritate reală și soluții de compromis între nord și sud, între economiile europene avansate și cele emergente. Europa este condamnată să reușească, chiar dacă Europa însăși a intrat în această criză mai slăbită decât oricând în ultimele decenii: Brexit, populismul extremist și eurosceptic al unor state membre, distanțarea față de problemele oamenilor, birocrația excesivă etc.

Răspunsul UE la criza din sănătate, bazat pe realocări de resurse și achiziții centralizate, poate să fie accelerat și să genereze unul la fel de rapid în economie. UE trebuie să știe să comunice la nivelul fiecărui cetățean: unde sunt camioanele și avioanele cu echipamente medicale vitale distribuite în statele membre în nevoie, cu drapelul european, așa cum este afișat pe toate proiectele de infrastructură finanțate din bani europeni? Încă nu este târziu să le vedem. În plus, avem nevoie de o strategie de relansare unitară, un nou Plan Marshall, de reală convergență, care să reînvie fundamentele care stau la baza construcției europene și transatlantice.

România este parte a clubului european și poate cere aceste lucruri. Are destui ași în mânecă, de la poziția geostrategică unică (deja un clișeu) până la resursele energetice masive. Și cel mai pro-european și pro-american public din Europa, în toate sondajele din ultimii (mulți) ani. Asta nu înseamnă să nu își protejeze interesele sau să nu-și susțină economia și sectoarele strategice. Din contră.

România poate cere Europei și lumii să se așeze la aceeași masă și să recupereze timpii pierduți în gestionarea acestei crize. România trebuie să fie acolo unde îi este locul: de partea bună a istoriei. Asta depinde de noi, iar timpul faptelor este acum.

18.4.2020 11:52

„Acum, aș fi vrut să-i iau în brațe…” Maria, Marius și Alin: înainte de corona, nu le-ai fi spus „eroi”

Sunt vremuri aparte. Sunt primele sărbători de Paște pe care le petrecem fără familie, prieteni și toți cei dragi. Pentru mulți dintre noi, este prima noapte de Înviere în care nu mergem la biserică, la slujbă, să luăm lumină și să cântăm „Hristos a Înviat”. Reușim să găsim bucurie, în toată această mare de anxietate, între toate frământările și gândurile? Cu puțin noroc și ceva mai multă tehnologie, da. 

Dar măcar în aceste zile să ne gândim la cei care nu sunt la fel de norocoși. Nu ca o datorie, nici măcar ca un exercițiu de smerenie, ci pur și simplu pentru că fără acești oameni viața noastră nu ar putea continua nici măcar în această nouă „normalitate”.

Citesc în fiecare zi, cu un amestec de emoție și recunoștință, articole, interviuri, povești cu și despre cei din linia întâi. Medici, asistente, infirmieri – cei care se luptă cu virusul în spitale, la primiri urgențe, sau în ambulanțe. Săptămâna trecută am făcut o postare despre Mama mea, medic primar de familie în București. A devenit virală, ajungând la peste 100.000 de oameni. Nu era intenția mea să o fac celebră, am vrut să vestesc lansarea programului „Medici pentru România”, o platformă online de consultanță medicală 100% gratuită. 

Drept este că medicii merită toată aprecierea noastră. Sunt oameni cu puteri nebănuite, pentru care timpul nu mai are aceleași unități de măsură, iar sacrificiul depășește imaginația multora. Mulți dintre ei nu și-au mai văzut familiile de săptămâni întregi și vor face și aceste sărbători departe de ei, într-o cameră tristă de hotel, din grijă și iubire – să nu îi infecteze. Sau într-o cameră… de gardă. Pentru ei, timpul nostru de Netflix înseamnă ore lungi de muncă, de luptă cu suferința și cu moartea. Nu există suficiente cuvinte care să exprime recunoștința pentru tot ce fac. Dar nu despre personalul medical este acest articol. 

Aceste rânduri sunt însă despre ceilalți din linia întâi. Doar trei povești în continuare, fără alte comentarii. Doar crâmpeie din viața lor, așa cum sunt ele.

Maria abia a împlinit 40 de ani. Are doi copii mici, amândoi la grădiniță, care stau acasă de o lună. Soțul ei a intrat în șomaj tehnic, după ce firma la care lucra a închis porțile, cel puțin pentru moment. Maria este vânzătoare la un supermarket mare din nordul Bucureștiului. Programul ei de lucru este infernal de săptămâni bune. Maria nu are de ales, pentru că de ea depinde viitorul familiei ei, așa că vine zilnic la muncă, le zâmbește clienților (chiar dacă i se văd doar ochii calzi, deasupra măștii) și merge acasă în fiecare seară cu spaima că ar putea duce cu ea virusul. Că ar putea să îi infecteze și pe cei mai dragi oameni din viața ei. 

Marius a împlinit 10 ani de carieră în poliție în urmă cu doar câteva luni. Și-a dorit să fie polițist din copilărie și, deși toată lumea a crezut că este doar o etapă din viața unui băiat zvăpăiat, și-a împlinit acest vis. Are un copil de doar câteva luni și o soție care încă se recuperează după nașterea grea. Părinții lui sunt la pensie, au probleme serioase de sănătate, dar din fericire locuiesc undeva la țară, într-o localitate în care nu există niciun caz de COVID-19, până acum. 

Marius merge zilnic la muncă, uneori în ture duble. Merge pe străzi, se asigură că oamenii respectă măsurile, verifică documente, ajută oamenii să fie în siguranță. La părinți merge rar, o dată la câteva săptămâni, când au nevoie de provizii. Le lasă la poartă, îi salută și schimbă câteva vorbe peste gard, chiar dacă îi curg lacrimi de dor pe sub mască. 

Alin este șofer partener la una dintre aplicațiile care livrează mâncare, medicamente, cumpărături și alte lucruri care ne trebuie. A început să lucreze acum câteva luni, 2-3 ore pe zi, pentru că îi place să conducă și căuta o activitate care să îl scoată din rutina zilnică a unui job de birou. Compania la care lucrează a ales varianta de telemuncă, în această perioadă. Alin a decis să continue colaborarea și pe zona de livrări, pentru că și-a dat seama că fiecare curier în plus înseamnă câțiva oameni în minus în magazine sau farmacii, în fiecare zi. Se bucură de traficul lejer, însă îi este dor de interacțiunea cu oamenii, de schimbul de zâmbete și de cuvinte frumoase. Respectă toate măsurile, poartă mănuși, mască și are de-a face cu oameni stresați, panicați și încruntați. Dar așteaptă cu răbdare ziua în care totul va fi din nou bine. 

Vă mulțumim, Maria, Marius și Alin. Pentru sacrificiul vostru, pe care îl faceți în fiecare zi. Și ceea ce m-a impresionat cel mai mult în întâlnirile prea scurte și prea de la distanță cu acești eroi este că fac ceea ce fac fără să se plângă nicio secundă. E o dârzenie lăuntrică, o stare de bine, o structură construită pe o temelie trainică, care se simte de la o poștă, într-un ocean de haos și de frică. Am avut un singur mare regret, de fiecare dată: că n-am putut să îi iau în brațe sau măcar să le strâng mâna.

Eroi ca Maria, Marius sau Alin sunt mulți, în aceste zile. De multe ori nu îi vedem. Cu grijile și gândurile noastre, preocupați de respectarea distanțării sociale, de știrile care ne copleșesc, nu ne dăm seama că doamna care ne scanează cu grijă produsele, șoferul care aduce comanda sau polițistul care ne zâmbește de sub mască sunt ceilalți eroi din linia întâi. Și mulți alții ca ei, fiecare la datorie, pentru ca noi să putem supraviețui cu cât mai puține bătăi de cap.

Așa că data viitoare când îi vedem, să ne amintim de sacrificiul lor și să facem un gest simplu de recunoștință. Să le zâmbim cu ochii, să îi îmbrățișăm cu sufletul, să le spunem „mulțumesc”. Tare și răspicat, să se audă și dincolo de mască. Pentru că ei își riscă viețile proprii și ale familiilor mult mai mult decât noi, cei care putem să stăm acasă. E tot ceea ce ni se cere. Și nu-i deloc prea mult. 

Paște fericit, oriunde ați fi. Iar dacă sunteți în linia întâi, nu uitați: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui…Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri”.

12.4.2020 12:41

Smerenie în biruinţă

Marea sărbătoare de Florii este despre două elemente fundamentale, aparent contradictorii: smerenie şi biruinţă. În aceste zile şi în cele ce vor urma, avem nevoie de ambele – ca de aer.

Un aer pe care unii dintre semenii noştri se luptă cu încrâncenare să-l mai tragă o dată în piept. Unii reuşesc (vremelnic), alţii nu.

„Dacă nu ne smerim, vom pierde acest război”. Un rând din mărturia cutremurătoare a Cpt. dr. Mihai-Alexandru Mărginean, medic militar din prima linie la Suceava. Şi continuă: „Rugaţi-vă! Dacă nu Lui Dumnezeu, atunci unui dumnezeu. Recunoaşteţi că am fost înfrânţi, caci ăsta e primul pas spre victorie.”

Pandemia de coronavirus a surprins România şi lumea întreagă. Putem să ne răzvrătim, putem să ne aruncăm în braţele deznădejdii, dar asta nu schimbă cu nimic realitatea cruntă a cifrelor, în spatele cărora stă durerea a milioane de oameni. În timp ce scriu aceste rânduri, sunt 1.797,518 cazuri şi 110.075 morţi la nivel mondial. Şi încă 50.525 de pacienţi în stare critică. Punct şi de la capăt.

Acum aproape 2000 de ani, porţile Ierusalimului de deschid şi mulţime mare de oameni Îl aşteaptă pe Mesia şi strigă „Osana”. Osana, ceea ce se poate traduce simplu drept „te rugăm, ajută-ne”. Aşa cum Îl rugăm şi astăzi, în vremea COVID-19.

Iisus intră prin mijlocul mulţimii călare pe un asin, adică pe un măgar: „animal domesticit din familia calului, mai mic decât acesta, cu capul mare, cu urechile lungi, folosit ca animal de povară”. De ce s-au petrecut oare astfel lucrurile? Cu siguranţă cârcotaşii de serviciu au spus şi la acea vreme: „Cum se poate să fie acela Împăratul? Călare pe un măgar?”

Este, ce-i drept, singura intrare triumfală pe un măgar din istoria omenirii. O intrare cum n-a mai fost alta şi nici nu mai poate fi. Şi în ce moment! Iisus abia Îl înviase pe Lazăr şi urma să fie răstignit pentru a învia El Însuşi. Şi totuşi, între atâţia oameni care Îl adorau şi Îl urmau, Iisus a ales să intre în marea cetate a Ierusalimului pe un asin, gest de infinită nobleţe şi smerenie.

Acum, intrând în Săptămâna Patimilor, poate ar trebui să urmăm exemplul lui Iisus şi sfatul Căpitanului Dr. Mărginean, dacă vrem să câştigăm războiul cu pandemia de coronavirus. Să ne smerim.

„Oare înainte de toate acestea nu ne credeam invincibili şi nemuritori? Nu credeam că nimic nu ni se poate întâmpla? Nu spuneam că ştiinţa a avansat atât de mult încât omenirea poate învinge cât ai zice peşte orice duşman?”

Ei bine, un duşman invizibil a prăbuşit întreaga omenire în cea mai mare criză de la Al Doilea Război Mondial încoace. Acest duşman ne-a schimbat viaţa şi ne ţine departe de cei dragi. Nu ştim ce va fi mâine, darămite peste o săptămână sau o lună.

De biruit îl vom birui. Dar măcar două învăţăminte să rămână după ce totul se va fi sfârşit: să rămânem smeriţi şi să apreciem Binele şi Frumosul din vieţile noastre. Să ne imaginăm acum clipa când totul va fi ca înainte. Şi îmbrăţişarea tatei, şi sărutarea mamei, şi împlinirea reuniunilor cu familia şi cu prietenii. Se spune că nu putem aprecia ceva cu adevărat decât atunci când nu-l mai avem. Dar să pierzi ceva şi-apoi să-l regăseşti, asta da minune, asta da bucurie.

În final, un gând pentru zilele ce vin. Am tot auzit că anul acesta Paştele e trist. Am auzit şi că unii compatrioţi se gândesc să încalce regulile, măcar pentru o noapte. Vă îndemn, dragi români de pretutindeni, rămâneţi departe de cei dragi. Protejaţi-i. Nu vă gândiţi că ceea ce li s-a întâmplat altora nu vi se poate întâmpla şi vouă. Gândiţi-vă dacă vă veţi ierta vreodata păcatul de a fi infectat şi trimis pe un pat de spital şi/sau de moarte, poate fără măcar să ştiţi, un părinte, o soră, un bunic, un prieten vechi. 

Va veni vremea şi să fim cu toţii împreună, în acelaşi loc. Deocamdată, Iisus ne cheamă – cu smerenie în biruinţă – să-I lăudăm Învierea. Iar Învierea Lui e în fiecare dintre cei care cred, iar asta e tot ce contează. „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9:24)

10.4.2020 11:11

Ce facem când nimeni nu știe ce este de făcut? Cinci lecții de la Harvard pentru antreprenori în vremea crizei

În crize fără precedent, cum este cea actuală, nu există răspunsuri predefinite. Multe necunoscute, multe măsuri neașteptate. Haos, nervi întinși la maximum, nopți nedormite. O singură întrebare fundamentală: ce facem când nimeni nu știe ce este de făcut? 

Supraviețuitorii marilor crize ale omenirii au în comun câteva calități importante. S-au adaptat rapid. Au înțeles că e nevoie de soluții și procese complet diferite pentru a rezolva noile provocări. Au comunicat. Au mai și greșit, dar asta contează mai puțin. Important este să înțelegem ca jocul de astăzi este complet diferit de cel de ieri și de cel de mâine.

În aceste săptămâni, Harvard Business School derulează un curs online de leadership de criză, în care profesori de top discută cu mii de absolvenți din toată lumea – manageri, antreprenori, factori de decizie în administrații publice din diverse țări. Toți cu aceeași întrebare în minte: ce e de făcut? 

Iată 5 lecții simple, dar nu simpliste. Cinci sfaturi care se aplică antreprenorilor, dar le vor prinde bine și celor din sectorul public. În fapt, tuturor celor care sunt astăzi puși în fața unor situații complet noi. 

1. Este OK să nu avem mereu răspunsuri, dar trebuie să avem proceduri.  

În situații de criză, este normal sa nu avem răspunsuri la toate întrebările. Mai mult decât atât, este sănătos pentru noi și pentru cei care depind de noi să și recunoaștem asta. Cât va dura pandemia? Cu cât va scădea cererea pentru serviciile noastre pe termen scurt? Dar pe termen lung? Cum vom asigura aprovizionarea pe întreg lanțul? Ce se întâmplă cu investiția planificată? 

Nu știm și nimeni nu știe cu exactitate. Cel mai important este sa punem rapid la punct procedurile prin care să testăm permanent ipoteze, să alocăm probabilități și să identificăm consecințe și soluții posibile. În astfel de situații lucrăm pe scenarii și mai puțin pe date concrete. Aceasta este realitatea determinată de riscurile externe, cu un grad mare de incertitudine legată de frecvența și impactul evoluției, iar cine nu se adaptează rămâne în urmă. 

2. Fără decizii pripite, chiar dacă totul în jur (pare că) arde.

Sună simplu în teorie, știu. Dar ce ne facem când trebuie să luăm decizii foarte repede, fără date certe, sub impulsul unei schimbări rapide sau a unei presiuni majore din partea celor din jur?

Trebuie să rezistăm presiunii de a lua decizii sau de a oferi răspunsuri rapide. De cele mai multe ori se vor dovedi neinspirate.

În schimb, trebuie să ne reamintim mereu că situația evoluează și datele se schimbă de la o zi la alta. Pe scenariile posibile, avem de clarificat: (i) elementele de context; (ii) prioritățile concurente, care adesea se exclud reciproc; (iii) întrebările; (iv) deciziile; și (v) sarcinile și distribuția lor. Totul într-o cursă nebună contra cronometru în care câștigătorii vor fi cei care inovează. Cei care găsesc răspunsurile optime în condițiile date: incertitudine, stres, teamă. 

3. Taskforce de criză și OODA.

În vremuri grele, contează enorm ca cei care iau deciziile complicate sa fie oameni cu mintea limpede. Liderii autentici știu să se înconjoare de oamenii potriviți și să-i asculte. Profesorii de la Harvard Business School vorbesc despre un grup de lucru pentru situații neprevăzute: Critical Incident Management Team. Acest grup trebuie să includă oameni care știu foarte bine valorile și prioritățile companiei sau instituției și specialiști care au experiență și cunoștințe necesare rezolvării acestei crize (în sectorul medical, de exemplu, în cazul COVID-19, dar și în plan financiar, logistic, de comunicare etc.).

  • Ce face această echipă? 
  • Se întrunește cel puțin zilnic, fie și virtual.
  • Analizează toate scenariile posibile.
  • Discută cu toți partenerii, clienții sau furnizorii.
  • Formulează probleme/întrebări și identifică soluții/răspunsuri posibile.
  • Comunică permanent.

Ne va ajuta enorm să avem alături un grup de oameni permanent conectați, care să ne țină la curent și să ne prezinte toate scenariile și noutățile. Aici intervine modelul OODA: observă, orientează-te, decide, acționează…și apoi ia-o de la capăt, pe baza noilor informații colectate. Modelul dezvoltat de John Boyd, pilot de vânătoare în forțele aeriene americane, se potrivește perfect unei situații de criză, cu volatilitate mare și o gamă largă de variabile în continuă schimbare. 

4. Comunicare „brutal de sinceră”.

În crize este mare nevoie de comunicare. Sinceră, chiar brutală, privind situația actuală. Oamenii nu au nevoie de speranțe false, ci trebuie să înțeleagă situația așa cum este ea. Dar dincolo de asta, putem să le oferim încredere în viitor, cu o bază rațională în spate, nu doar o poveste. Și să explicăm clar: „Va fi bine, pentru că…”

Comunicarea rămâne baza încrederii între oameni. Iar în astfel de situații de criză încrederea este vitală, cu o doză de optimism pentru viitor.

5. Cine suntem în criză și cine vrem să fim post-criză.

Știm că trebuie sa ne adaptăm, dar nu știm exact la ce anume. Proiectăm și facem scenarii în termene de luni, săptămâni sau chiar zile. Ceea ce facem pe termen scurt pentru a supraviețui este la fel de important ca pregătirea terenului pentru normalitatea post-COVID-19, indiferent cum va arăta aceasta. 

Da, trebuie să le facem pe ambele în paralel. Dar recomandarea este ca două echipe distincte să se ocupe de cele două orizonturi, pentru că avem nevoie și de pompieri să salveze tot ce poate fi salvat azi, dar și de vizionari care să construiască temelia pentru mâine. 

Vă las, în loc de concluzii, cu un gând. În tot acest haos în care ne luptăm pentru supraviețuire, trebuie să avem mereu în minte două întrebări esențiale. De fapt, răspunsurile la aceste două întrebări trebuie să fie o călăuză permanentă care să ne aducă aminte că există maine, dar și poimâine. Prima: cine vrem să fim în această criză? A doua: cine vrem să fim când această criză se va termina?

26.3.2020 10:37

Scrisoare pentru #ăştia: recunoştinţă, iertare, unitate.

Dragi români de pretutindeni, pe 10 august 2018 v-am chemat acasă. Peste trei milioane dintre voi aţi văzut acel apel. Erau zile grele în lupta noastră, a românilor cinstiţi, împotriva abuzurilor, corupţiei şi încercărilor de capturare a României.

Atunci aţi venit acasă. Şi aţi scris cea mai frumoasă pagină din istoria recentă a democraţiei româneşti. Aţi aprins lumina, iar de atunci România a început să se facă bine. Tot cu ajutorul vostru, tot cu sacrificiile voastre, sublim exprimate prin răbdarea infinită a cozilor de la urnele de vot de anul trecut.   

Acum, ţara noastră trece printr-o altă bătălie, pe care nimeni nu şi-ar fi imaginat-o. O bătălie care nu se poate câştiga cu presiuni publice şi proteste civice. Una care pune nu doar România, ci toată omenirea, într-o situaţie fără precedent. Mulţi dintre voi aţi ales să veniţi acasă şi în aceste momente grele — poate tocmai din cauza (sau datorită) lor. Şi vă mulţumesc pentru asta.

Vă mulţumesc tuturor celor care aţi venit acasă cu grijă şi responsabilitate. Celor care aţi respectat toate măsurile de carantină şi autoizolare, înţelegând că grija pentru voi înşivă şi pentru cei din jur este cea mai importantă armă în lupta cu noul coronavirus. 

Vă mulţumesc celor care aţi venit acasă ca să aveţi grijă de cei rămaşi aici, după perioada de izolare. Celor care aţi înţeles că peste tot va fi greu, dar acasă e întotdeauna puţin mai bine. Celor care aţi ales să duceţi această luptă de aici, de pe pământul românesc. 

Primesc zilnic zeci, uneori sute de mesaje de la români din toată lumea. Sunt oameni cu probleme, care încearcă să găsească o mână de ajutor, sau sunt oameni care vor să ajute. 

Chiar zilele trecute mi-a scris un prieten drag din Italia, să îmi spună că vine acasă. Are unde să stea, are ce să mănânce, ba chiar în ultimele săptămâni a ajutat zeci de compatrioţi din Italia să vină acasă, să aibă cazare, alimente, le-a ajutat familiile, a făcut fapte bune. „Eu am decis vin acasă, stau 2 saptamani în carantină la graniţă, iar cand ajung la Bucureşti vreau sa devin voluntar în sistem”. Bogdan este un supererou. Şi pentru tot sacrificiul lui îi mulţumesc. Lui şi tuturor celor care iau astfel de decizii grele, dar care pot schimba vieţi. 

Acestea ar fi mulţumirile. Poate şi mai important este să vă cerem iertare. Vă cerem iertare, dragi români de pretutindeni, că nu am reuşit să facem o ţară care să ştie şi să poată să vă păstreze acasă. O ţară în care să vă întoarceţi în vremuri de pace, nu (doar) de război. 

Vă cerem iertare în numele tuturor celor care v-au izgonit, iar când aţi vrut să vă întoarceţi v-au întors spatele şi au cerut să se închidă graniţele. Să le fie ruşine. Nu vreau să mai auzim vreodată atacuri la adresa diasporei, sau generalizări puerile de tipul „diaspora ne-a adus virusul, să stea acolo”. Nu există nuanţe, nu există interpretări: locul tuturor românilor este acasă, iar România e una singură.

“Ne aşteaptă o bătălie lungă şi grea. Când vom încheia această luptă, cea cu pandemia, va începe una diferită, dar la fel de complicată. Când vom ieşi din izolare şi carantină, când epidemia se va încheia, va trebui să restartăm România. Împreună.”

Ultimele trei decenii au fost de tranziţie, de blocaje, de cârpeli. Am trecut de la comunism la economia de piaţă printr-o ceaţă densă, a hoţiei şi imposturii. Acum, dacă lăsăm deoparte teama pe care o simţim, vom vedea că ni se deschide în faţă o şansă istorică de reinventare. Un Plan Marshall pentru România? Un program de investiţii publice de mare amploare, de la infrastructură la cercetare? Un stat digital şi inteligent? Ce erau până ieri visuri frumoase au devenit astăzi posibilităţi reale, dacă nu imperative de dezvoltare.  Dar pentru a face asta, pentru a ieşi din această criză mai puternici decât am fost înaintea ei, avem nevoie de voi toţi. Voi „ăştia”, cei întorşi acasă, după ani de pribegie. Ani în care aţi învăţat multe, aţi trăit multe, aţi realizat multe. Şi voi „ăştia” care încă nu puteţi să vă întoarceţi, dar care vreţi şi puteţi să puneţi umărul, de acolo unde sunteţi.  Cu voi toţi, România se va face bine. Şi de coronavirus, şi de mediocritate, şi de subdezvoltare. Şi nu doar că se va face bine, dar va deveni exemplu pentru o lume întreagă, pe măsura valorii oamenilor ei. Înainte, împreună.