De la zero: Schimbăm totul și nu se schimbă nimic
Articolul de mai jos a apărut în Foreign Policy, iulie 2012 (mulțumesc mult lui Petre Munteanu, care mi-a oferit această oportunitate). Trafic blocat pe patru artere principale. Polițiști îmbrăcați impecabil, pe motocicletele lor imense, marca Harley Davidson, modelul Road King. Sirene puternice, pe diverse tonalități. Iar Washington-ul fierbinte îngheață preț de aproximativ 30 de secunde, cât durează până trece POTUS (President of the United States) printr-un punct fix.
Trafic blocat pe patru artere principale. Polițiști îmbrăcați impecabil, pe motocicletele lor imense, marca Harley Davidson, modelul Road King. Sirene puternice, pe diverse tonalități. Iar Washington-ul fierbinte îngheață preț de aproximativ 30 de secunde, cât durează până trece POTUS (President of the United States) printr-un punct fix. De la fereastra biroului meu, la câțiva pași de Casa Albă, sunt un martor involuntar al acestui spectacol, cel puțin săptămânal. Totul se desfășoară după un protocol bine stabilit, cu atenție față de cele mai mici detalii. De altfel, că este vorba de Obama sau poate de Romney din noiembrie, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
La nivel calitativ, diferențele dintre sistemul democratic din SUA și cel din România sunt încă enorme. Coincide anul electoral, cu posibile schimbări și alternanțe la putere, care de altfel fac parte din mecanismele firești ale unor democrații care organizează alegeri corecte și libere. Fără a face o analiză comparativă a celor două sisteme politice, american și românesc, avem măcar câte ceva de învățat din modul în care se desfășoară alternanța democratică aici, în Washington. Dacă Romney câștigă în noiembrie, merită să urmărim aceste procese cu atenție. Vom observa respectarea a două principii capitale: PREDICTIBILITATE și CUMPĂTARE.
Perioada „tranziției” între două președinții americane durează mai bine de două luni și jumătate, timp în care aparatul administrativ se acomodează treptat cu noile cerințe, direcții și oameni. Există specialiști care coordonează atent întregul proces, asigurând un rol de liant între echipele care vin și cele care pleacă. Memoria instituțională se păstrează cu sfințenie. Noile numiri se fac în general doar la vârf, cei care vin având tot interesul să mențină oameni competenți, cu experiență, în pozițiile cheie și în general la toate nivelurile. Așa se face că există în SUA oameni ca, de exemplu, reputatul profesor David Gergen de la Harvard Kennedy School, fost consilier pentru patru președinți americani, trei republicani și un democrat, pe parcursul a trei decenii. Se spune că o tranziție de succes este primul pas spre un mandat de succes, iar exemplul cel mai pertinent este probabil preluarea puterii de către Ronald Reagan în 1980. “The Gipper” și echipa lui au știut ce aveau de făcut încă din prima clipă după câștigarea alegerilor, fiind perfect conștienți că primele 100 de zile ale oricărei administrații prezidențiale sunt un etalon pentru întregul mandat.
Se pune întrebarea: Câți dintre liderii politici români de după 1989 și-au preluat mandatul cu deplină responsabilitate și cu un plan bine gândit, realist și gata de pus în practică?
De aici, de peste ocean, percepția este că, de prea multe ori, viziunea strategică în politica românească și în administrația publică românească lipsește cu desăvârșire. În timp ce analizele și proiecțiile altor state merg până spre 2030-2050, în România se gândește pe termen scurt și foarte scurt, mai mereu printr-o abordare ad-hoc care tratează cel mult simptomele, iar nu cauzele profunde ale problemelor cu care se confruntă țara noastră. La nivel macro, sunt suficiente câteva observații simple pentru a demonstra lipsa unei viziuni strategice: investiții derizorii în cercetare și inovație; programe inexistente sau ineficiente de sprijinire a antreprenorilor; regim deficitar pentru protejarea drepturilor intelectuale; lipsa cronică a investițiilor în infrastructura energetică; absența investițiilor strategice în zonele cu avantaj economic comparativ pentru România; lipsa oricăror programe de mobilizare a potențialului diasporei academice românești. Iar lista poate continua pe multe rânduri.
Mergând mai în profunzime, la nivelul administrației publice, oare câte instituții au o strategie de dezvoltare pentru un orizont de timp de 3-5 ani, agreată prin consultări transparente cu factorii de decizie interesați și aliniată la normele europene și la nevoile curente ale României? Câte dintre aceste strategii au obiective specifice, cuantificabile? Câte au mecanisme clare de evaluare, de motivare și de sancționare, plus bugete bine definite care se respectă de la an la an, fără suplimentări și presiuni electorale? Câte au o strategie a resurselor umane prin care pot recruta și păstra specialiștii de care au atâta nevoie? Răspunsul este ușor de intuit.
Există însă și câteva excepții – ministere, agenții publice, sau companii de stat care au pus la punct strategii proprii și proceduri solide de implementare a măsurilor agreate, într-un cadru legislativ adecvat. În linii mari, istoria ultimilor 20 de ani ne învață că fiecare guvern nou reinventează roata, gândește strategii frumoase, legi noi și reforme naționale, însă mai mereu lipsite de consistență și continuitate. Fără multă cumpătare, astfel de transformări profunde sunt de multe ori dublate de schimbări la nivelul oamenilor cheie și nu numai. Într-un asemenea context, în care totul se ia de la zero cu fiecare echipă nouă de top management, până și cele mai performante organizații din sectorul privat – care au mult mai multă flexibilitate managerială și operațională – ar eșua lamentabil. Și totuși ne mirăm că administrația publică din România nu performează și cheltuiește ineficient banii contribuabililor. Și totuși ne mirăm că investițiile străine nu curg spre economia românească, sfidând lipsa cronică de predictibilitate a climatului autohton.
Un coleg de-al meu, tânăr antreprenor, spune că în România totul se schimbă și, în același timp, totul rămâne la fel. Fără îndoială, cercul vicios al numirilor politice și al transformărilor eterne va fi greu de spart, însă acest proces trebuie început, fie și cu pași mărunți. Guvernul actual și mai ales cel de după alegerile generale au această șansă a unui nou început. După mai bine de 22 de ani de demolări, ar fi timpul să începem să construim.
