Maladia scepticismului cronic și remediile ei
2012 are toate semnele unui an crucial pentru România. Protestele acestor zile sunt o manifestare a vremurilor neliniștite prin care trecem – și greul, parcă presimțim cu toții, abia începe.
Măcar nu suntem singuri. Din SUA și până în Franța, din Africa de Nord până în China și Iran, 2012 ne va aduce evenimente majore de ordin politic, economic și social. Suntem la o răscruce și e bine să conștientizăm cât mai din timp acest lucru. Așadar, cum se poziționează societatea românească într-un context intern și internațional de o complexitate fără precedent? Și mai ales, cum ar trebui să reacționăm la tot ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru a transforma această criză profundă și impredictibilă într-o oportunitate majoră pentru România?
Am mai spus-o: dacă facem un simplu exercițiu și evaluăm principalele obstacole cu care ne confruntăm, de la infrastructura deficitară până la sistemul de sănătate ineficient și lipsa investițiilor, vom vedea că au un numitor comun în fenomenul corupției generalizate. Cred încă în această evaluare, însă îmi dau seama că nu este suficientă.
Devin din ce în ce mai convins că principala problemă a societății românești la nivelul mentalului colectiv o reprezintă scepticismul cronic. Dezbinarea. Îndârjirea nejustificată dar permanentă împotriva tuturor, individualismul excesiv și judecățile definitive însă pe deplin artificiale care distrug înainte să construiască. Sentințele fără drept de apel și în necunoștință de cauză. Lipsa încrederii în noi înșine și mai ales în alții. Oare din ce cauză? Pentru că a distruge este simplu și convenabil – oricum mult mai simplu decât a construi cu responsabilitate și prin muncă.
Și asta ne alimentează povestea fatalistă, eternă și imposibil de combătut, pentru că se împlinește mereu inclusiv ca urmare a propriilor noastre temeri și percepții, într-un cerc vicios, infinit: lucrurile stau așa pentru că nu pot sta altfel, asta e viața, merge și-așa, ce să facem și noi, facem ce putem, mai mult nu se poate, aștia suntem… De câte ori ați auzit aceste fraze? Și atunci, cum să sperăm la un viitor mai bun dacă nici noi nu credem în această posibilitate? Dacă ne declarăm învinși înainte de a începe lupta? Dacă așteptăm mereu de la alții și mai ales de la eternul “stat”?
Recent, îmi povesteau doi amici despre vizita unui turist suedez în România – un episod sugestiv. Prietenii mei l-au așteptat la aeroport, l-au primit în casa lor, l-au dus în vizită la diverse locuri turistice din București și din țară. L-au întâmpinat însă de la bun început și cu scuze, scuze care nu se mai terminau: de la starea drumurilor până la vremea potrivnică, cerșetori și siguranța publică la orele târzii. S-au scuzat de toate și de tot până când, într-un final, suedezul le-a spus, exasperat: „Aveți o țară minunată, ce tot vă cereți scuze! Fiți mândri de România, căci dacă voi nu sunteți, cine va fi?!”
Un alt exemplu: LSRS a organizat de curând a treia ediție a Galei Studenților Români din Străinătate, un eveniment care și-a propus an după an premierea unor tineri cu rezultate academice excepționale. Am avut șansa să avem din nou candidați cu adevărat minunați, care au impresionat profund juriul condus de Domnul Profesor Dr. Ionel Haiduc, Președintele Academiei Române. Nu mi-aș fi putut niciodată imagina că astfel de tineri care se afirmă la cel mai înalt nivel pot fi întâmpinați altfel decât cu căldură și admirație în țara lor! Ajunge însă să urmăriți cele câteva articole care s-au scris despre ei – mai bine zis, uitați-va la comentariile din subsolul lor… Dacă le-ați da crezare acelor “comentatori”, ați afla că toți sunt toți copii cu relații, care cu siguranță au tras sfori pentru a ajunge acolo! Cine își poate închipui că o diplomă de Princeton sau Oxford se dobândește cu pile?! Dar uite-așa, în loc să învățe din exemplul lor de competență, muncă și inteligență, sunt persoane care nu vor să accepte că acești tineri români au reușit prin forțe proprii și, că le place unora sau nu, se reprezintă pe sine — și implicit România — cu cinste! “Stai puțin, nu se poate să fi reușit singuri! Sigur au avut relații și cineva i-a împins de la spate! Dacă nu acum, cu siguranță în regimul trecut, la miliție sau securitate, mama, tata și bunicul, sau străbunica…cineva, oricine, trebuie să existe o explicație și în niciun caz nu are legătură cu meritul personal!” Însă într-un mediu academic competitiv și meritocratic, așa cum este cazul unor universități de peste hotare, dar (încă) și din țară, astfel de povești sunt de-a dreptul hilare. Mai mult, sunt speculații care îi jignesc pe acești oameni inteligenți, devotați și ambițioși care dedică studiului și cercetării mii de ore din viața lor! Sistemele meritocratice există și funcționează, așa cum știu cei din anumite universități sau companii de top (din România și mai ales de peste hotare). E timpul să acceptăm că există și oameni care se bucură de succes pentru că l-au meritat!
În același timp, Liga însăși s-a lovit de câteva păreri, “pe surse,” pe diverse platforme online. Genul acesta de speculații erau date ca sigure și unii dintre cititori și le vor reaminti cu haz: LSRS este susținută activ de agenți ruși sub acoperire, Liga se pregătea să se transforme în partid politic pe la Putna, LSRS era cu stânga la Gala din 2010 și apoi cu dreapta prin 2011, ba cu puterea, ba nu, cu opoziția, ba masă de manevră în alegeri, ba naționaliști de dreapta, ba tovarăși comuniști, ba cu unii, ba cu alții, ba roșie, ba verde, ba albastră, galbenă și violet…
Sunt evident și persoane care nu vor să cunoască, deci nu pot fi convinse de nimic pentru că știu deja “totul”. În plus, cum să riște să vină spre tine, să aibă un dialog, să încerce să te înțeleagă? Când și-au construit anumite percepții într-un mod fix, care explică (aproape) totul, când au investit atât de mult într-o versiune proprie, mai are sens să-și pună întrebări…? Vorba unui mare om, nu poți să renunți la ceva fără să-l înlocuiești cu ceva pe măsură. Ori, în lipsa de acel ceva, este firesc înghețul în niște tipare, fie ele și complet false. Paradoxal, sunt și persoane care acuză pe alții de intoleranță sau discriminare, dar nu-și dau seama că adevărata și extrema lipsă de toleranță este proprie tocmai lor. Marile crime ale omenirii au fost rezultatul ignoranței și refuzului de a cunoaște și de a înțelege… e trist că în ciuda tuturor exemplelor istorice, discriminarea se perpetuează încă sub diverse forme, multiple și perverse.
Astăzi, totul este politizat, totul este relativ, deci totul este permis și-n orice caz totul este explicabil prin oportunism, corupție și ambiții personale. Nu există bună credință, nici măcar prezumție de bună credință, nici voluntariat, nici altrusim. Se știu anumite lucruri deși nu există niciun argument. Doar păreri și cuvinte mari, aprecieri tăioase care nu permit niciun fel de dezacord… Nici măcar unul dintre cei câțiva care au criticat inclusiv public Liga n-au venit să cunoască voluntarii LSRS, să vadă ce fel de oameni sunt, ce interese au, ce pasiuni au, din ce motive aleg să se implice și sub ce formă, ce principii au și mai ales ce caracter…Și, din păcate, Liga nu este singura țintă – nici pe departe – e doar exemplul pe care eu îl cunosc de aproape! Sunt însă nenumărate alte organizații civice – dar și indivizi – care încearcă să facă bine în România, dar se lovesc de un baraj de cinism și neîncredere proptit bine în câteva stereotipuri– politizare, corupție, nepotism, “agenturi străine”… pe principiul dă-i cu ce poți, că ceva s-o prinde!
Suntem așadar bolnavi de scepticism, de obsesia trădării și a neîncrederii, de teoria conspirației? Să ne fi afectat sistemul unei epoci apuse într-o asemenea măsură? Da, România avea – de departe – cel mai extins sistem de informatori din blocul comunist. Sute de mii de români au turnat, într-un fel sau altul, la Securitate. Apoi perioada post-decembristă, cu corupți, cu politicieni întrecându-se în eșecuri și false promisiuni, cu scheme CARITAS și violente bătălii pentru îmbogățirea prin orice mijloace…Ne mai miră scepticismul cronic al societății noastre de astăzi?
Întâiul pas înspre un remediu este să acceptăm că avem o problemă. Al doilea decurge firesc de acolo: ce-ar fi dacă fiecare dintre noi am fi mai atenți înainte de a-i judeca pe alții? Ce-ar fi dacă ne-am informa pe bune înainte să emitem păreri și să ne înfingem bine în sentințe definitive? Și ce-ar fi dacă am păstra o minte cât mai deschisă, lăsând loc prezumției de bună credință? Mai concret, avem mai presus de orice o responsabilitate a opiniilor noastre, atât într-un cadru privat, cât mai ales într-un mediu public. Putem să ne asumăm pe deplin părerile pe care le emitem? Și având această perspectivă a responsabilității față de noi înșine și față de alții, mai putem face afirmații fără a fi suficient de încrezători că se sprijină pe niște adevăruri concrete?
O scurtă paranteză: formatorii și liderii de opinie au o răspundere specială de a se informa în mod adecvat înainte de a emite păreri și înainte de a accepta părerile emise de alții. Nu-i simplu, pentru că trăim în era vitezei. Vrem scurtături pentru orice și suntem mereu nerăbdători. Dar în același timp, informația este mai accesibilă decât oricând. Și-atunci n-avem nicio scuză dacă, înainte de a afirma ceva, nu investim timp în testarea prezumpțiilor care stau la baza percepțiilor noastre. De multe ori, ne ajută Google să ne lămurim. Uneori poate e nevoie de un email, sau de un Skype, sau de un telefon, sau chiar de o întâlnire în persoană. Avem timp pentru toate, cum spunea Octavian Paler, de ce nu ne-am face timp pentru tratarea scepticsmului cronic? Mai ales că, până la urmă, este în joc reputația și credibilitatea fiecăruia dintre noi.
Un alt pas, implicit prin efortul conștient de a ne informa, este cunoașterea și apropierea de ceilalți. Mișcările sociale care se desfășoară în țară sunt un prilej rar de a aduce oameni împreună, de a-i lăsa să se cunoască, să definească obiective și să adere la valori comune. Tocmai scepticismul cronic este de vină în amânarea acestor mișcări pe parcursul ultimilor (mulți) ani – e lesne de observat că revendicările sunt aceleași, sau foarte apropiate, de cele formulate în anii 90. De ce tocmai acum această coagulare a unor nemulțumiri evidente de atâția ani? Poate pentru că a ajuns cuțitul până la os, poate pentru că inițiatorii sunt de data aceasta din afara arenei politice și n-au o problemă de credibilitate.
În acest context, încercările de politizare a acestor mișcări sunt pe cât de tentante pentru unii, pe atât de nocive și periculoase. Pentru că dacă se formează percepția că protestele sunt doar o manevră a unor anumite forțe politice, atunci întreaga mișcare este decredibilizată și, foarte probabil, se va sfârși fără un rezultat concret.
În fine, cel mai bun remediu pentru tratarea scepticismului cronic este, probabil, timpul. Vor mai trece câteva decenii până când vom putea face pace deplină cu trecutul, pentru a construi un viitor mai bun, bazat pe obiective și aspirații comune . Vom scapa atunci de obsesia securității și-a informatorilor, a trădătorilor și-a extremelor. Se vor cerne caracterele și adevărul, ca întotdeauna, va ieși la suprafață.
Dar înainte ca orice progres să fie posibil, va trebui să ne recăpătăm încrederea în noi înșine și în alții. Ajunge să privim în istorie și către exemplele de succes de astăzi: nimic nu este posibil fără încredere, speranță și optimism! Numai atunci, într-o bună zi, eliberați de obsesiile trecutului și de constrângerile scepticismului cronic, vom depăși ideea că mai mult succes pentru cineva înseamnă mai puține oportunități pentru altcineva. Numai atunci vom putea să construim împreună fără a distruge!
Ziua aceea nu poate fi departe. Ziua aceea va veni curând, pas cu pas.
PS Alin Fumurescu a scris de curând un articol foarte bun, pe o temă similară:http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/%E2%80%A6-prezumtia-de-buna-credinta-la-stanga-si-la-dreapta-72419.html