România liderilor
“Un dezastru.” Sunt cuvintele pe care le aud cel mai des când întreb despre situația generală din România. Același lucru mi se întâmplă de câte ori ajung acasă, încă de pe aeroportul Otopeni, ba chiar încă din escală. Entuziasmul meu, pornit dintr-un dor de casă dozat pe parcursul a câteva luni de depărtare, se lovește mereu de un zid invizibil, dar imposibil de trecut, al cinismului și deziluziei.
“Optimismul și idealismul sunt pentru cei naivi. Să revenim la realitate.” Astfel mă invită marea majoritate a interlocutorilor mei să mă alătur corului general care deplânge soarta României! Să ne înțelegem: au toate motivele să o facă după ce timp de 20 de ani au tot sperat în miracole, transformate rapid în noi dezamăgiri crunte. Acum pare că totul este pierdut. Nu mai credem, probabil, nici în forța benefică a trecerii timpului, din moment ce noi și noi valuri de mediocritate și corupție iau cu asalt România în fiecare zi. Mai mult, acești noi pretendenți au pretenții mari, ambiții și orgolii nemăsurate și sunt de un egoism dus la extrem. Când se va termina oare acest coșmar?
O scurtă paranteză. Nu vreau să spun că România ultimilor decenii nu a realizat nimic. Ar fi o mare păcăleală. Se fac progrese în multe domenii importante, de multe ori inițiate de mediul privat, din când în când și de instituțiile publice. Chiar și această distribuție a efortului și meritelor pare normală, având în vedere idealul post-comunist de a construi o economie de piață funcțională, cu un rol redus pentru actorii din mediul public.
Și totuși, anumite funcții vitale ale democrației românești nu pot fi îndeplinite decât prin instituțiile formale ale Statului Român. Pe acea direcție, realizările de până în prezent sunt minimale nu în termeni absoluți, ci în comparație cu potențialul țării noastre. A ignora aceasta dură realitate ar fi o mare greșeală, fie și numai din simplul dar esențialul motiv că societatea românească o resimte în mod profund.
Date agregate pe perioada 1995-2007 ne plasează pe ultimele locuri ca nivel mediu al “fericirii”. Firește, metodologia acestor cercetări rămâne dubioasă. Dar în același timp anectodele “de pe teren” — discuțiile pe care le aud și pe care le port cu oameni de acasă — sunt extrem de relevante și indică aceeași tristă realitate.
Așadar, avem o problemă. O lungă introducere pentru o concluzie aparent banală, dar necesară în condițiile în care încă sunt voci puternice în România care refuză să accepte inclusiv această evidentă realitate, trâmbițând în schimb diverse “realizări” ale epocii noastre.
Problema reală și de departe cea mai gravă este în fapt lipsa soluțiilor. O dată, pentru că nu căutăm destul. Se întâmplă, de pildă, în destule analize politice și economice pe care le citesc în presă, care se rezumă la identificarea unor grave probleme pentru România însă nu reușesc să facă pasul esențial spre oferirea unor posibile soluții viabile. Perceperea acestei realități stă la baza unui proiect LSRS pe care dorim să-l lansăm în curând și care se va concentra pe identificarea soluțiilor, pe o structrură extrem de simplă: enunțarea problemei; propunerea unor soluții; dezbateri publice online și apoi promovarea recomandărilor optime.
În fine, întorcându-ma la nivelul general, nu găsim soluții și pentru că atunci când căutăm nu o facem unde trebuie. Suferim de obsesia “liderului providențial”. Avem impresia că numai o singură persoană – în general, un “el” – ne va putea salva din situația disperată în care ne aflăm. Să fim sinceri măcar cu noi înșine: căutăm un “lider maximo” de peste două decenii, orbește și mai ales din patru în patru ani. Este și caracteristica istoriei noastre recente, în care câțiva lideri au jucat într-adevăr un rol fundamental pentru soarta întregului nostru popor, de la Regele Carol I până la Carol al II-lea, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu.
Desigur, acești lideri nu au acționat singuri ci s-au bazat pe sisteme de suport complexe, pe zeci, sute și chiar mii de alte persoane mai mult sau mai puțin competente. Dar lentila istorică prin care privim – acea oglindă retrovizoare care aparent clarifică lucrurile – îi propulsează pe diverșii protagoniști în posturi de semi-zei, care poartă întreaga răspundere pentru ce au făcut bine și rău. Ajută și faptul că unii dintre acești lideri au demonstrat puternice tendințe dictatoriale, așadar se încadrează perfect în tipologia de salvator/demon al națiunii.
Și evident, de multe ori acești lideri chiar au avut puteri excepționale. Istoria noastră a fost scrisă în bună măsură de faptele lor. De altfel, nu sunt deloc adeptul teoriei că oamenii nu contează în istorie și totul este determinat de niște forțe care depășesc abilitățile unor simpli indivizi. Rămâne totuși o întrebare esențială: mai are astăzi sens căutarea unui singur lider excepțional? Sau suntem în fața unor transformări atât de profunde încât, în contextul actual, această căutare perpetuă a ultimilor decenii trebuie înlocuită de un demers mai logic, adaptat vremurilor în care trăim?
Nu am un răspuns definitiv, însă probabil intuiți deja că nu cred în utilitatea căutării unui lider suprem, a unui salvator național care să urnească de unul singur sau de una singură muntele nepăsării, al corupției și al deziluziilor.
Trăim în era Facebook și Twitter. Se bate destul monedă pe asta și n-aș vrea să-i dau o importanță nemeritată. Dar totuși este util să constatăm puterea acestor canale sociale în fața unor “lideri” de genul celor din Africa de Nord. Zile și luni la rândul, mișcările de protest din regiune nu au avut “o față” proeminentă, nu au avut un singur lider. Caracterul lor special constă tocmai în natura lor pur colectivă, inclusiv pe parcursul primilor pași, esențiali.
Revenind acasă, aș sugera că se aplică aceleași reguli impuse de noul mod în care oamenii pot acționa și interacționa. Un singur om – chiar și providențial – nu ar putea pune în mișcare profundele procese de reformă de care are atâta nevoie România. Mijloacele de comunicare în masă au transformat lumea politicilor publice într-un maraton continuu, 24/7. Într-un sistem democratic, presiunile sociale în toate formele lor se pot manifesta în voie, în permanență, ceea ce este bine. În același timp, expunerea constantă în fața opiniei publice înseamnă și dificultăți mai mari în adoptarea și apoi implementarea reformelor.
Reala modernizare a țării se va realiza numai prin sacrificii individuale și colective, iar în condiții de relativă stabilitate și pace un singur lider nu va mai putea mișca întreaga națiune în aceeași direcție. Nu avem nevoie de un singur lider – avem nevoie de o întreagă generație de lideri. Pentru a-i mobiliza pe toți va fi nevoie de policymakers inteligenți, care să promoveze acești oameni foarte competenți și să renunțe la mentalitățile axate pe ierarhii verticale, rigide.
România de mâine trebuie să fie România liderilor -acei lideri care au atât capacitatea cât șicaracterul de a conduce. Căutările disperate pentru salvatorul național se pot opri aici. Dacă va fi să îndreptăm răul din Țară și să răspundem eficient la marile provocări regionale și globale ale erei noastre trebuie să ne reorientăm rapid spre identificarea unor adevărate batalioane de lideri.
Vestea proastă este că deja am pierdut foarte mult timp. Vestea bună este că România beneficiază (încă!) de resurse umane cu totul speciale. Practic cea mai mare bogăție a Țării noastre sunt Oamenii – cu “O” de tipar. Desigur, pentru a se naște și pentru a crește în condiții optime, România liderilor trebuie mai întâi să scape de corupți și de mediocri, poate mai ales de cei câțiva impostori din rândul generației tinere care rămân înfometați, incompetenți, dar bine înfipți.
Până atunci, aceasta-i legea: “Să nu ne plecăm genunchii niciodată, nimic nu e pierdut!” (mulțumesc prietenului meu drag, Costin Elefteriu, pentru transmiterea acestui memorabil discurs).