Da, suntem în război. Rusia a început asaltul, iar România este sub asediu
În cadrul unei dezbateri organizate de Institutul Brookings din Washington, senatorul american Chris Coons a pus o întrebare fundamentală pentru viitorul politicii externe a SUA şi al relaţiilor internaţionale în general: suntem în război cu Rusia?
Înainte de a da un răspuns, îndeamnă acesta, haideţi să privim puţin faptele. În 1950, un raport al serviciilor de informaţii americane comandat de preşedintele Truman a arătat care erau obiectivele Uniunii Sovietice la început de Război Rece. Primul era „distrugerea unităţii ţărilor occidentale şi izolarea Statelor Unite”. Al doilea era „înstrăinarea cetăţenilor occidentali faţă de propriile guverne” pentru a sabota puterea democraţiilor din Vest. Chiar dacă au trecut de atunci mai mult de 60 ani, iar Războiul Rece s-a încheiat, regimul actual al lui Vladimir Putin pune în aplicare la virgulă sarcinile trasate de înaintaşii săi bolşevici.
Cu toate acestea, subliniază Chris Coons, nu avem de-a face cu un nou Război Rece, ci cu un nou tip de război: un război-hibrid, nedeclarat şi care face uz de arme neconvenţionale: propagandă, dezinformare şi sprijinarea discretă sau pe față a tuturor partidelor iliberale sau autoritare. Acesta nu (mai) este un război între naţiuni, ci un război între autoritarism şi democraţie. Între lanțuri și libertate.
Toată această stategie a războiului-hibrid face parte din noua doctrină militară adoptată de regimul Putin – „doctrina Gherasimov”, numită astfel după un articol scris în 2013 de Valeri Gherasimov, pe atunci şeful Statului Major al Rusiei. „În secolul al XXI-lea, am remarcat o tendință de estompare a graniței dintre starea de război și cea de pace. Războaiele nu mai sunt declarate și, odată începute, se desfășoară după un tipar neobișnuit”, scria acesta într-o publicație a armatei.
„Regulile de război însele s-au schimbat. Rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice a crescut și, în multe cazuri, aceste mijloace au o eficiență mai mare decât puterea armelor. Metodele aplicate într-un conflict se concentrează mai mult în direcția utilizării la scară largă a măsurilor politice, economice, informaționale, umanitare, ținându-se cont de potențialul de protest al populației”, adăuga Valeri Gherasimov.
România, ca țară membră NATO şi UE, trebuie să fie conștientă că este la fel de expusă ca aliații săi din Vest la aceste atacuri: manipulare, fake news, război informatic etc. Încă din 2007 există relatări ale presei internaționale privind utilizarea atacurilor cibernetice de către Rusia împotriva inamicilor săi. Atunci, ţinta ar fi fost Estonia. În 2008, a venit rândul Georgiei, urmată de Ucraina, iar în 2016 FBI şi CIA au conchis că Rusia ar fi intervenit prin atacuri cibernetice în alegerile din SUA, pentru a facilita victoria lui Donald Trump.
Totodată, pericolul fake news este unul cât se poate de real pentru toate democraţiile lumii. Potrivit unui raport al Rand Corporation, noua propagandă rusă are patru caracteristici: volum cât mai mare de informaţii şi canale cât mai diversificate (site-uri de ştiri false, mass-media tradiţională sau trolli plătiţi), rapiditatea şi continuitatea, falsitatea şi, respectiv, lipsa de consistenţă.
Trebuie să fim conştienţi că asaltul fake news reprezintă un risc major la care este supusă şi România, iar vulnerabilitatea noastră în faţa acestui uriaş aparat de propagandă este cu atât mai însemnată cu cât instituţii precum Consiliul Naţional al Audiovizualului se remarcă printr-o lipsă totală de reacţie faţă de cele mai revoltătoare manipulări, aruncate cu dezinvoltură în spaţiul public cu precădere în ultimul timp, mai ales în perioada protestelor #REZIST. Vă mai amintiţi probabil de câinii platiţi cu 20 lei să vină în Piaţa Victoriei sau de „lovitura de stat” plănuită de preşedintele Iohannis.
Dincolo de acestea, războiul lui Putin cu lumea occidentală ia şi alte forme: agresiune în forţă, atacarea unor state suverane sau tentative de asasinat. Intervenţia ruşilor în Georgia în 2008 reprezintă primul atac împotriva unui stat suveran de la prăbuşirea URSS, iar anexarea Crimeei a constituit prima modificare a graniţelor unui stat european de la invaziile naziste. Ulterior, una dintre aceste grupări a stat în spatele lansării rachetei care a doborât avionul Malaysia Airlines în vara lui 2014.
Un alt exemplu de tactică desprinsă parcă din era Războiului Rece este descoperirea tentativei de asasinat a prim-ministrului pro-occidental al Muntenegrului, câştigător al alegerilor din octombrie 2016, prin intermediul unui atac terorist pus la cale de cetăţeni ruşi, despre care presa spune că ar fi fost agenţi ai GRU.
Într-un material despre tacticile lui Vladimir Putin, profesorul Larry Diamond avertizează: liderul rus este în răboi cu însăşi democraţia. Ştie că nu o poate submina peste tot, dar acolo nu poate aplica metodele prezentate mai sus, Putin încearcă să o corupă şi să provoace neîncredere în liderii politici mainstream. Toate acestea cu scopul de a-i promova drept alternative pe adepţii discursurilor naţionalist-populist-xenofobe. Pentru Putin, adversarii unei Uniuni Europene funcţionale, a unui NATO puternic şi adepţii unui naţionalism obtuz sunt aliaţii săi.
În aceeași cheie, serviciile de informaţii americane au dezvăluit o amplă campanie a ruşilor de susţinere a partidelor europene favorabile lui Putin, de la partide de extremă dreaptă, neo-fasciste sau anti-imigraţie precum Frontul Naţional al lui Marine Le Pen, care a obţinut un împrumut de 9 milioane de euro de la o bancă rusească, până la partide de extremă stângă. Toate aceste formaţiuni au în comun, pe lângă aprecierea liderului rus, o reacţie adversă faţă de multiculturalism, liberalism sau globalizare.
Dar Larry Diamond vorbeşte şi de o altă modalitate de combatere a liberalismului în Europa: intervenţia lui Putin în Siria, care a dus la o creştere semnificativă a numărului de refugiaţi în Europa. Criza refugiaţilor este una dintre cauzele ascensiunii discursului extremist în Europa, ducând la creşterea în sondaje a partidelor populiste sprijinite de Kremlin. Profesorul american trage un semnal de alarmă: democraţia liberală nu a mai cunoscut o ameninţare mai mare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi până în prezent.
În tot acest context, România trebuie să realizeze că este parte a unui război. Unul neconvenţional, dar în care suntem supuşi la atacuri zilnice. Pentru noi şi aliaţii noştri de la Vest, miza este acum însăşi apărarea democraţiei. De aceea, este imperios necesar să înţelegem care sunt actorii şi că alternativa la NATO şi UE sunt Rusia lui Putin şi regimurile prietene. Alegerea e simplă și ar trebui să fie evidentă pentru toată lumea.
De asemenea, România trebuie să înţeleagă că discursul duplicitar de tipul „să păstrăm relaţii bune şi cu ceilalţi” nu mai este nici posibil, nici dezirabil. După cum bine remarca Lucian Mîndruţă, Rusia nu poate oferi oferi nimic, având o economie de 10 ori mai mică decât UE şi un PIB echivalent cu cel al Spaniei. Trebuie să ne asumăm clar poziţia euro-atlantică şi să sancţionăm dur orice încercare de schimbare a orientării politicii noastre externe. Din fericire, curentul populist anti-UE şi anti-NATO nu are deocamdată prea mulţi adepţi în ţara noastră, însă asta nu înseamnă că suntem feriţi de astfel de ameninţări. Un stat slab, condus de politicieni corupţi, este mediul ideal pentru forţa distructivă a Marelui Urs.
A contribuit Alin Iliescu
Sursă foto: B1